Ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia - de Octavio Paz

 

Ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia,
nici atentă, nici gânditoare,
pași plutind, plouă mărunt,
apă devenind aer,
aer devenind timp,
ziua încă nu s-a sfârșit,
noaptea nu a sosit încă,
nălucirile ceții
așteaptă după colț,
fantasmele timpului
la cotitura acestei așteptări,
ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia.

Fără să mă auzi, auzind ceea ce spun
cu ochii deschiși spre suflet,
adormită cu toate cele cinci simțuri treze,
plouă, pași imperceptibili, murmur de silabe,
aer și apă, cuvinte imponderabile:
ceea ce am fost și suntem,
anii și zilele, această clipă,
timpul fără povară, adâncă tristețe,
ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia,
lucește asfaltul umed,
aburul se ridică, șerpuiește,
noaptea se deschide și mă privește,
ești tu și făptura ta de ceață,
tu și chipul tău înnoptat,
tu și părul tău, fulger blând,
treci strada și-mi intri în gând,
pași de apă pe pleoape-mi,
ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia,
asfaltul lucește, treci strada,
e ceața rătăcind prin noapte,
aidoma celui ce-ascultă ploaia.

E noaptea dormind în patul tău,
leagăn de valuri al respirației tale,
degetele-ți de apă îmi udă fruntea,
degetele de flacări îmi ard ochii,
degetele tale de aer deschid pleoapele timpului,
izvorâri de fantasme și-nvieri,
ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia,
trec anii și clipele se-ntorc,
îți auzi pașii în camera alăturată?
nu aici sau colo: ascultă-i
în alt timp care-i același de-acum,
ascultă pașii timpului
plăsmuitor de locuri imponderabile și spații,
ascultă ploaia curgând pe-acoperiș,
noaptea pare mai noapte în dumbravă,
și în frunziș s-a cuibărit un fulger,
intră-n bătaia vântului grădina 
leneșă, și umbra ta-nvelește această pagină.

traducere - g.Cristea

Óyeme como quien oye llover
de Octavio Paz

Óyeme como quien oye llover,
ni atenta ni distraída,
pasos leves, llovizna,
agua que es aire,
aire que es tiempo,
el día no acaba de irse,
la noche no llega todavía,
figuraciones de la niebla
al doblar la esquina,
figuraciones del tiempo
en el recodo de esta pausa,
óyeme como quien oye llover.

Sin oírme, oyendo lo que digo
con los ojos abiertos hacia adentro,
dormida con los cinco sentidos despiertos,
llueve, pasos leves, rumor de sílabas,
aire y agua, palabras que no pesan:
lo que fuimos y somos,
los días y los años, este instante,
tiempo sin peso, pesadumbre enorme,
óyeme como quien oye llover,
relumbra el asfalto húmedo,
el vaho se levanta y camina,
la noche se abre y me mira,
eres tú y tu talle de vaho,
tú y tu cara de noche,
tú y tu pelo, lento relámpago,
cruzas la calle y entras en mi frente,
pasos de agua sobre mis párpados,
óyeme como quien oye llover,
el asfalto relumbra, tú cruzas la calle,
es la niebla errante en la noche,
como quien oye llover.

Es la noche dormida en tu cama,
es el oleaje de tu respiración,
tus dedos de agua mojan mi frente,
tus dedos de llama queman mis ojos,
tus dedos de aire abren los párpados del tiempo,
manar de apariciones y resurrecciones,
óyeme como quien oye llover,
pasan los años, regresan los instantes,
¿oyes tus pasos en el cuarto vecino?
no aquí ni allá: los oyes
en otro tiempo que es ahora mismo,
oye los pasos del tiempo
inventor de lugares sin peso ni sitio,
oye la lluvia correr por la terraza,
la noche ya es más noche en la arboleda,
en los follajes ha anidado el rayo,
vago jardín a la deriva
entra, tu sombra cubre esta página.