Plopii de-argintse-apleacă spre apă,pe toate le știu, dar nu vor șopti niciodată.
Crinul fântâniinu-și strigă tristețea.Totu-i mai demn decât omenirea!
Știința tăcerii sub cer înstelato posedă doar floarea și gâza.Știința cântării de cânturi o audoar pădurile-n foșnetși apele mării.
Tăcerea profundă a vieții lumești,trandafirul ne-nvață,răsărit dintr-o tufă cu spini.
Ar trebui să-i răspândim parfumulce e închis în sufletele noastre!Ar trebui să fim toate cântecele,lumina și bunătatea!Ar trebui să ne deschidem completîn fața nopții negre,pentru a ne umple de roua nemuritoare!
Ar trebui să ne odihnim trupulînlăuntrul sufletului neliniștit!Ar trebui să orbim cu lumina de dincolo,umbra pieptului,și să smulgem stelele ce ni le-a pus Satan.
Ar trebui să fim precum arborelece se roagă mereu,precum apele pârâurilorpătrunse în eternitate!
Ar trebui să ne sfâșiem sufletul cu gheara tristeții,pentru a intra flăcărileorizontului astral!
Ar răsări în umbra iubirii devorateo fântănă de zorităcută și maternă.Ar dispărea orașele în vânt.Și pe Dumnezeu printr-un norl-am vedea trecând.
traducere - g.Cristea
Los álamos de platade Federico Garcia Lorca
Los álamos de platase inclinan sobre el agua,ellos todo lo saben, pero nunca hablarán.
El lirio de la fuenteno grita su tristeza.¡Todo es más digno que la Humanidad!
La ciencia del silencio frente al cielo estrellado,la posee la flor y el insecto no más.La ciencia de los cantos por los cantos la tienenlos bosques rumorososy las aguas del mar.
El silencio profundo de la vida en la tierra,nos lo enseña la rosaabierta en el rosal.
¡Hay que dar el perfumeque encierran nuestras almas!Hay que ser todo cantos,todo luz y bondad.¡Hay que abrirse del todofrente a la noche negra,para que nos llenemos de rocío inmortal!
¡Hay que acostar al cuerpodentro del alma inquieta!Hay que cegar los ojos con luz de más allá,a la sombra del pecho,y arrancar las estrellas que nos puso Satán.
¡Hay que ser como el árbolque siempre está rezando,como el agua del caucefija en la eternidad!
¡Hay que arañarse el alma con garras de tristezapara que entren las llamasdel horizonte astral!
Brotaría en la sombra del amor carcomidouna fuente de auroratranquila y maternal.Desaparecerían ciudades en el viento.Y a Dios en una nubeveríamos pasar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu