Noapte ploioasă - de Juana de Ibarbouro

 

Plouă...Aşteptă, nu dormi,
fii atent la ce şopteşte vântul
și la ce zice apa care lovește
cu buricele degetelor în geamuri.
Cât de fericit va fi grâul unduitor!
Cu ce aviditate se va îngrășa iarba!
Câte diamante vor atârna, acum,
pe ramurile largi ale pinilor!
Așteaptă, nu adormi. Să ascultăm
ritmul ploii.
Spijină-ți între sânii mei
fruntea taciturnă.
Voi simți zbaterea tâmplelor tale
pulsânde și calde,
ca și cum ar fi două ciocane vii
care-mi lovesc trupul.
Așteptă, nu adormi. Noaptea asta
suntem amândoi o lume
ascunsă de vânt și ploaie
în căușul călduț al budoarului.
Așteptă, nu adormi. Noaptea asta
suntem poate rădăcina supremă,
de unde trebuie să germineze, mâine,
tulpina frumoasă a unei rase noi.

traducere - g.Cristea

Juana de Ibarbourou

(Juana Fernández Morales; Melo, Uruguay, 1892 - Montevideo, 1979) Poeta uruguayană considerată una dintre cele mai personale voci ale liricii latino-americane de la începutul secolului al XX-lea. La vârsta de douăzeci de ani s-a căsătorit cu căpitanul Lucas Ibarbourou, de la care a adoptat numele de familie cu care își va semna munca. Trei ani mai târziu s-a mutat la Montevideo.

Primele sale poezii au apărut în ziare din capitala uruguaiană (în principal în La Razón ) sub pseudonimul Jeannette d'Ibar, pe care avea să-l schimbe în curând. Ea și-a început lunga călătorie lirică cu cărțile de poezie Las languages ​​of diamond (1919), The fresh pitcher (1920) și Wild root (1922), toate foarte marcate de modernism, a căror influență este percepută în abundența senzorială și cromatică a imagini și aluzii biblice și mitice, deși întotdeauna cu accent singular.

Noche de lluvia
de Juana Ibarbourou

Llueve... Espera, no duermas,
estáte atento a lo que dice el viento
y a lo que dice el agua que golpea
con sus dedos menudos en los vidrios.
¡Cómo estará de alegre el trigo ondeante!
¡Con qué avidez se esponjará la hierba!
¡Cuántos diamantes colgarán ahora
del ramaje profundo de los pinos!
Espera, no te duermas. Escuchemos
el ritmo de la lluvia.
Apoya entre mis senos
tu frente taciturna.
Yo sentiré el latir de tus dos sienes
palpitantes y tibias,
como si fueran dos martillos vivos
que golpearan mi carne.
Espera, no te duermas. Esta noche
somos los dos un mundo,
aislado por el viento y por la lluvia
entre la cuenca tibia de una alcoba.
Espera, no te duermas. Esta noche 
somos acaso la raíz suprema
de donde debe germinar mañana
el tronco bello de una raza nueva.