Conchitei Garcia Lorca
Veni Luna-n fierărie,fremătând de tuberoze.O privea, privea copilul.Puștiul sta pe loc privind-o.
Și-n emoția de aerluna brațele mișcași-și preda - lucioasă, pură -sânii goi de staniu tare.
Fugi, tu, lună, lună, lună.Dacă vor veni țiganii,alba inimă ți-or face-overighete și coliere.
Lasă-mă să joc, copile.Și când vor veni țiganii,te-or găsi pe nicovalăc-ochișorii-nchiși sub vise.
Fugi, tu, lună, lună, lună,deja-ți simt toți armăsarii.Lasă-mă, băiete, lasă,nu-mi călc-apretat-albeață.
Și veneau iar călărețiitot bătând toba câmpiei.Înăuntrul fierăriei,copilandrul gene-și lasă.
Sub măslini treceau țiganii,numai bronz, numai visare.Capete neînchinate,ochii goi privind pământul.
Uite, bufnița cum cântă,ah cum cântă printre arbori!Prin văzduh luna se plimbăc-un copil ținut de mână.
Plâng în pragul fierăriei,cu lungi tânguiri, țiganii.Aeru-i de veghe, veghe.Vântul nopții stă veghind-o.
traducere - g.Cristea
Comentariu - Balada Lunii
Ne confruntăm cu un text liric aparținând Baladelor țigănești, o lucrare scrisă de Federico García Lorca. După cum indică și numele, este o poveste de dragoste, compusă din versuri de opt silabe cu rima asonanței în versurile pare. Prezintă o structură narativă (la început și la sfârșit) și una dramatică (dialog între lună și copil).
Poetul începe prin prezentarea lunii, ca și cum ar fi o femeie, din moment ce spune că ajunge la forjă ,,forfotind de tuberoze''. Tuberoza este asociată cu culoarea albă a lunii, iar forfota ne face să ne gândim la o lună plină și la strălucirea adiacentă. Forja ne plasează în mediul țiganilor. Copilul o privește fix, este atras de ea. Aerul este agitat, ca o premoniíe a ceea ce se va întâmpla. Luna se insinuează copilul într-un mod erotic pentru a-l atrage, de aceea spune în mod paradoxal „ și-și preda - lucioasă, pură - /sânii goi de staniu tare.”. Staniul se referă din nou la culoarea lunii și conotația răcelii.
Băiatul îi spune lunii să fugă pentru că, dacă ar veni țiganii, ar ucide-o și ar face din ea obiecte apreciate de ei (verighete și coliere). Rețineți insistența asupra culorii albe. Luna răspunde că vrea să danseze ca și când ar invita copilul să participe la dansul ei (amintiți-vă de dansurile medievale ale morții) și încercând să se facă atractivă pentru copil. Intențiile lunii sunt dezvăluite, spunându-i copilului că, atunci când sosesc țiganii, îl vor găsi pe o nicovală cu ochii închiși. Copilul continuă să aibă încredere în țigani și simte cum se apropie. Poetul face din nou aluzie la culoarea lunii cu expresia „apretata albeață”, care ne face să ne gândim din nou la strălucirea ei.
Prin metafora „tot bătând toba câmpiei”, Lorca exprimă sunetul pe care îl produc caii pe măsură ce galopează peste câmpie, pe care îl identifică cu un tambur. Urmează rezultatul, deoarece copilul are ochii închiși, ceea ce ne face să credem că a murit.
În următoarea strofă, poetul ne vorbește despre țigani la care metaforic se referă ca fiind „numai bronz, numai visare”; bronzul datorită culorii pielii lor și visarea - datorită spiritului lor visător, plin de speranțe.
Bufnița pare să simtă moartea copilului. Putem percepe durerea prin exclamativul ,,ah, cum cântă printre arbori!''. Nu ne mai îndoim că copilul a murit, deoarece luna se plimbă tinându-l de mână. Când sosesc țiganii, durerea cauzată de această moarte îi face să se tânguiască. Aerul impresionat este din nou prezent și se adaugă sentimentului țiganilor care veghează asupra copilului.
Influența versurilor populare poate fi apreciată, pe lângă utilizarea romantismului, în repetiția și paralelele frecvente pe care le găsim de-a lungul poemului (O privea, privea copilul./Puștiul sta pe loc privind-o.; Fugi, tu, lună, lună, lună.; Uite, bufnița cum cântă,/ah cum cântă printre arbori!)
(De literris)
Romance de la Luna
de Federico Garcia Lorca
A Conchita Garcia Lorca
La luna vino a la fragua
con su polisón de nardos.
El niño la mira mira.
El niño la está mirando.
En el aire conmovido
mueve la luna sus brazos
y enseña, lúbrica y pura,
sus senos de duro estaño.
Huye luna, luna, luna.
Si vinieran los gitanos,
harían con tu corazón
collares y anillos blancos.
Niño, déjame que baile.
Cuando vengan los gitanos,
te encontrarán sobre el yunque
con los ojillos cerrados.
Huye luna, luna, luna,
que ya siento sus caballos.
Níno, déjame, no pises
mi blancor almidonado.
El jinete se acercaba
tocando el tambor del llano
Dentro de la fragua el niño,
tiene los ojos cerrados.
Por el olivar venían,
bronce y sueño, los gitanos.
Las cabezas levantadas
y los ojos entornados.
¡Cómo canta la zumaya,
ay cómo canta en el árbol!
Por el cielo va la luna
con un niño de la mano.
Dentro de la fragua lloran,
dando gritos, los gitanos.
El aire la vela, vela.
El aire la está velando.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu