Noaptea se naște în oglinzi îndoliate.Buchete sumbre și umedeîi încing pieptul și talia,trupul său albastru, infinit și tangibil.Nu o populează tăcerea: zvonuri murmurate,pești-fantasme se strecoară, fosforescenți, fugitivi.Noaptea este verde, vastă și silențioasă.Noaptea este violetă și albastră.E făcută din foc și din apă.Noaptea este marmură neagră și fum.Pe umerii ei se naște un râu șerpuind,o tăcută cascadă de pene negre.
Noaptea este un sărut infinit al întunericului infinit.Totul se contopește în acel sărut,totul arde pe acele buze fără limite,iar numele și memoriasunt un pic de cenușă și uitareîn această inimă care visează.
Noaptea, dulce fiară,gură de vis, ochi de flacără fixă și lacomă,ocean,extensie infinită și limitată aidoma unui corp mângâiat de beznă,neputincios și vorace ca dragostea,încarcerată în geana zorilor, ca un cerb la liziera șoaptei sau a fricii,râu de catifea și orbire,respirație adormită de o inimă imensă, care iartă:răzvrătitul, golul,pe cel care își ia chipul ca mască,și care îți traversează singurătațile, singur cu sufletul său.
Tăcerea ta îl cheamă,aripile tale negre îi ating pielea,unde uitarea pulsează fără granițe,închizându-și porii sufletului în fațainfinitului care o ispitește,lacomit de lupta lui aridă.
Nimeni nu-l urmărește, nimeni nu îl însoțește.În gura lui grăitoare cuibărește minciuna,inima lui este plină de fantomeși goliciunea face ca bătăile pieptului său să devină deșerturi.Doi câini galbeni, obosiți și lacomi, se luptă în sufletul lui.Gândurile sale trec întotdeauna prin aceleași încăperi nelocuite,negăsind niciodată o cale de a-și epuiza nerăbdarea,zidul iertării sau al morții.Dar inima lui încă își deschide aripileca un vultur roșu în deșert.
Răsună flautele nopții.Lumea doarme și cântă.cântă și mare-adormită;ochi tremurând adâncit,cerul este o oglindă în care lumea se admiră,așternut transparent pentru goliciune.
El merge singur, neobosit,întemnițat în infinitul său,ca un gând singuratic,ca o fantomă în căutarea unui trup.
traducere - g.Cristea
El desconocidode Octavio la Paz
La noche nace en espejos de luto.Sombríos ramos húmedosciñen su pecho y su cintura,su cuerpo azul, infinito y tangible.No la puebla el silencio: rumores silenciosos,peces fantasmas, se deslizan, fosforecen, huyen.La noche es verde, vasta y silenciosa.La noche es morada y azul.Es de fuego y es de agua.La noche es de mármol negro y de humo.En sus hombros nace un río que se curva,una silenciosa cascada de plumas negras.
La noche es un beso infinito de las tinieblas infinitas.Todo se funde en ese beso,todo arde en esos labios sin límites,y el nombre y la memoriason un poco de ceniza y olvidoen esa entraña que sueña.
Noche, dulce fiera,boca de sueño, ojos de llama fija y ávida,océano,extensión infinita y limitada como un cuerpo acariciado a oscuras,indefensa y voraz como el amor,detenida al borde del alba como un venado a la orilla del susurro o del miedo,río de terciopelo y ceguera,respiración dormida de un corazón inmenso, que perdona:el desdichado, el hueco,el que lleva por máscara su rostro,cruza tus soledades, a solas con su alma.
Tu silencio lo llama,rozan su piel tus alas negras,donde late el olvido sin fronteras,mas él cierra los poros de su almaal infinito que lo tienta,ensimismado en su árida pelea.
Nadie lo sigue, nadie lo acompaña.En su boca elocuente la mentira se anida,su corazón está poblado de fantasmasy el vacío hace desiertos los latidos de su pecho.Dos perros amarillos, hastío y avidez, disputan en su alma.Su pensamiento recorre siempre las mismas salas deshabitadas,sin encontrar jamás la forma que agote su impaciencia,el muro del perdón o de la muerte.Pero su corazón aún abre las alascomo un águila roja en el desierto.
Suenan las flautas de la noche.El mundo duerme y canta.Canta dormido el mar;ojo que tiembla absorto,el cielo es un espejo donde el mundo se contempla,lecho de transparencia para su desnudez.
Él marcha solo, infatigable,encarcelado en su infinito,como un solitario pensamiento,como un fantasma que buscara un cuerpo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu