Țigăncușa - de Rubén Darío

 

Ne'nchipuit de frumos mai dansa. Diamante
negre-i erau ochii străfulgerând scânteia;
Avea chip frumos, frumos ca un  înger, femeia,
aidoma țigăncilor lui Miguel Cervantes.

Ornase cu-o floare roșie și țipătoare
rotundul coc din părul său întunecat,
iar capul ferm, cu gâtu-i lung, bronzat,
avea patina orelor rătăcitoare.

Sub corzile sonore ziceau niște chitare
de-amoruri efemere și amintiri hoinare,
ritmul zbura fandango*, floarea plutea fragranța;

țiganca, îmbătată de-al dragostei desfrâu,
simțea cum lunecă prin decolteu, până la brâu,
frumosul ludovic de aur** al unui scriitor din Franța.

traducere - g.Cristea

Notă*
fandango - vechi dans spaniol cu acompaniament de chitară și de castaniete; melodie după care se execută acest dans.
ludovic de aur - este o monedă franceză de aur. Ea a fost bătută în anul 1640 de regele Ludovic al XIII-lea al Franței. 

     Félix Rubén García Sarmiento, cunoscut sub pseudonimul Rubén Darío (n. 18 ianuarie 1867 - d. 6 februarie 1916) a fost un poet nicaraguan. Mare liric de limba spaniolă, a fost considerat părintele modernismului hispano-american.

    Rubén Darío s-a născut la Metapa, Ciudad Darío, Matagalpa în Nicaragua la 18 ianuarie 1867. A avut o copilărie zbuciumată plină de lipsuri și certuri familiale. La 14 ani începe să scrie și să publice poezie, fiind autodidact. A lucrat mulți ani ca jurnalist în Chile, Argentina, Guatemala sau Costa Rica, apoi ca diplomat. Se întâlnește cu mari poeți hispanoamericani: Julián del Casal, José Martí, Leopoldo Lugones, Rafael Obligado sau Ricardo Jaimes Freyre. Se mută în Europa din 1900, la Madrid și Paris. Via New-York se întoarce în țara sa în 1914, bolnav și părăsit. Moare la Leon pe 6 februarie 1916.

La gitanilla
de Rubén Darío

Maravillosamente danzaba. Los diamantes 
negros de sus pupilas vertían su destello; 
era bello su rostro, era un rostro tan bello 
como el de las gitanas de Miguel Cervantes. 

Ornábase con rojos claveles detonantes 
la redondez obscura del casco del cabello, 
y la cabeza, firme sobre el bronce del cuello, 
tenía la pátina de las horas errantes.

 
Las guitarras decían en sus cuerdas sonoras 
las vagas aventuras y las errantes horas, 
volaban los fandangos, daba el clavel fragancia; 

la gitana, embriagada de lujuria y cariño, 
sintió cómo caía dentro de su corpiño 
el bello luis de oro del artista de Francia.