Corpul prezent - de Federico Garcia Lorca

 

Bocet pentru Ignacio Sánchez Mejías*(1935)

Piatra-i o frunte în care visele se unesc

fără ape unduinde sau chiparoși înghețați;

Piatra-i o spinare pentru curgerea timpului

cu arbori de lacrimi, cu irizații și planete.

Am privit ploile cenușii dinspre valuri

ridicându-și plăpânde brațe zdrențuite,

pentru a nu fi vânate de piatra zăcândă

ce i le desface fără să se ude de sânge.

Pentru că piatra îi ia semințele și înnorările,

scheletele ciocârliilor și lupii penumbrelor;

fără sunete, voci de cristale sau  de flăcări,

doar murmure, murmure și murmure fără ziduri.

Așa stă sub piatră Ignacio, binenăscutul.

Totul s-a sfârșit; ce a pățit? Priviți-i silueta:

moartea l-acoperă cu verdea ei paloare,

punându-i capul pe-ntunecimi de minotaur.

S-a terminat. Aversele îi penetrează gura.

Și aerul ca un nebun îi ține pieptul prăbușit,

și dragostea, udată cu lacrimi de zăpadă,

se încălzește pe culmea turmelor de bivoli.

Ce ziceți? O liniște învăluită în duhoare.

Stăm cu un corp prezent ce se destramă,

c-o formă limpede ce tăinuia privighetori,

și o vedem umplându-se de găuri fără fund.

Cine-ncrețește giulgiul? Nu-i adevăr în ce se zice!

Aici nu cântă nimeni și nici nu plânge pe la colț,

nici pintenii nu-nțeapă, nici șerpii nu se tem:

Aici nu e nevoie de mai mult, decât de ochi

ca să privească trupul ce nu-și află odihna.

Aș vrea să văd aici bărbați cu glasuri aspre.

Cei care știu a îmblânzi și armăsari și râuri:

bărbați cu osaturi sunânde și care cântă

cu gura saturată de soare și granituri.

Aici aș vrea să-i văd. În fața lespezii.

În faț-acestui trup cu hățurile frânte.

Și vreau să-mi arătați unde-i ieșirea

pentru oșteanul ăsta înlănțuit de moarte.

Eu vreau s-aud un plânset ca de fluviu

ce are neguri dulci și țărmuri abisale,

să-i poarte lui Ignacio murirea, s-o piardă,

să nu ascult îngemănatul fornăit de tauri,

Care se pierde-n piața circular-a lunii,

ce-ascunde după fiica-ndoliată o carne rece;

care se pierde-n noapte fără cântat de pești

și-n buruiana albă a fumului de gheață.

Nu vreau să-ți pun pe chip albul lințoliu,

să nu te-obișnuiești cu moartea permanentă.

Te du, Ignacio: nu vei simți încinsul muget.

Dormi, zboară și plutește: Și marea-i pe moarte!

traducere - g.Cristea

Notă*

Ignacio Sánchez Mejías a fost un toreador spaniol . Figura sa a depășit arena luptelor cu tauri de departe, deoarece a fost și fan și scriitor literar , făcându-l unul dintre cele mai populare personaje din cultura spaniolă în timpul primei treimi din secolul XX . Când a murit ca urmare a unor împunsături de coarne, a fost onorat de mai mulți poeți ai Generației '27, în special de prietenul său poetul Federico García Lorca în ,,Bocet pentru Ignacio Sánchez Mejías''.

Cuerpo presente

de Federico Garcia Lorca

Llanto por Ignacio Sánchez Mejías* (1935)

La piedra es una frente donde los sueños gimen

sin tener agua curva ni cipreses helados,

La piedra es una espalda para llevar al tiempo

con árboles de lágrimas y cintas y planetas.

Yo he visto lluvias grises hacia las olas

levantando sus tiernos brazos acribillados,

para no ser cazadas por la piedra tendida

que desata sus miembros sin empapar la sangre.

Porque la piedra coge simientes y nublados,

esqueletos de alondras y lobos de penumbra;

pero no da sonidos, ni cristales, ni fuego,

sino plazas y plazas y otras plazas sin muros.

Ya está sobre la piedra Ignacio el bien nacido.

Ya se acabó; ¿que pasa? Contemplad su figura:

la muerte le ha cubierto de pálidos azufres

y le ha puesto cabeza de oscuro minotauro.

Ya se acabó. La lluvia penetra por su boca.

El aire como loco deja su pecho hundido,

y el Amor, empapado con lágrimas de nieve,

se calienta en la cumbre de las ganaderías.

¿Qué dicen? Un silencio con hedores reposa.

Estamos con un cuerpo presente que se esfuma,

con una forma clara que tuvo ruiseñores

y la vemos llenarse de agujeros sin fondo.

¿Quién arruga el sudario? ¡No es verdad lo que dice!

Aquí no canta nadie, ni llora en el rincón,

ni pica las espuelas, ni espanta la serpiente:

aquí no quiero más que los ojos redondos

para ver ese cuerpo sin posible descanso.

Yo quiero ver aquí los hombres de voz dura.

Los que doman caballos y dominan los ríos:

los hombres que les suena el esqueleto y cantan

con una boca llena de sol y pedernales.

Aquí quiero yo verlos. Delante de la piedra.

Delante de este cuerpo con las riendas quebradas.

Yo quiero que me enseñen donde está la salida

para este capitán atado por la muerte.

Yo quiero que me enseñen un llanto como un río

que tenga dulces nieblas y profundas orillas,

para llevar el cuerpo de Ignacio y que se pierda

sin escuchar el doble resuello de los toros.

Que se pierda en la plaza redonda de la luna

que finge cuando niña doliente res inmóvil;

que se pierda en la noche sin canto de los peces

y en la maleza blanca del humo congelado.

No quiero que le tapen la cara con pañuelos

para que se acostumbre con la muerte que lleva.

Vete Ignacio: No sientas el caliente bramido.

Duerme, vuela, reposa: ¡También se muere el mar!