Oaza din clipă - de Sohrab Sepehri

 

Dacă veniți să mă căutați

voi fi dincolo de nimicul pământului. 

Dincolo de goliciunea pământului există un loc.

Dincolo de pustiul pământului, venele aerului

sunt pline de găi care ne aduc vești

despre o floare abia înflorită în oaza de la capătul îndepărtat al pământului.

În nisip se găsesc desenele copitelor de cai,

ale agerilor călăreți care-n zori se-ndreptară către

amețitoarele nălțimi ale adormirii macului.

Dincolo de nimicul pământului, evantaiul dorinței rămâne deschis:

imediat ce briza-nsetată trece prin lăuntrul unei frunze

și se aud clopotele ploii.

Aici omul este singur

și în singurătatea sa

umbra unui ulm se extinde până-n eternitate.

Dacă veți veni să mă căutați,

veniți, atunci, încet și cu grijă, ca să nu se zgârie

porțelanul singurătății mele.

traducere din spaniolă - g.Cristea

Sohrab Sepehri (n. la 7 octombrie 1928 – m. la 21 aprilie 1980) a fost un notabil poet, traducător și pictor iranian.  A aparținut unei familii cu preocupări artistice. Sepehri a primit pregătire academică în arte plastice. Expozițiile sale au atins un public considerabil atât în ​​Asia, cât și în Europa și SUA. 
    În ceea ce privește poezia, Sepehri a devenit una dintre figurile centrale ale modernismului persan și a făcut parte din generația poetică care a urmat pe urmele lui Nima Yushij și a dorinței sale de a rupe structura rigidă a poeticii tradiționale iraniene.
    Poeziile transcendentale ale lui Sepehri evidențiază pur și simplu un profund respect pentru natură, o calitate care reflectă influența sufismului și a filozofiilor din Asia de Est, cum ar fi taoismul și budismul Zen. Idei pe care le-a cunoscut în timpul călătoriilor sale lungi în locuri precum Japonia, China, India, Pakistan și Orientul Mijlociu. Cu vocea sa singulară și mistică, înclinația poetică a lui Sepehri și-a descris legătura cu natura și a evidențiat deconectarea tot mai mare între umanitate și pământ.

Oasis en el instante

de Sohrab Sepehri

Si venís a buscarme

estaré más allá de la tierranada.

Más allá de la tierranada hay un lugar.

Más allá de la tierranada las venas del aire

están llenas de milanos que nos traen noticias

de una flor recién abierta en el arbusto del extremo confín de la tierra.

En la arena hay dibujos de cascos de caballos,

de sutiles jinetes que al alba se dirigieron hacia

las alturas ebrias de la asunción de la amapola.

Más allá de esa tierranada, el abanico del deseo permanece abierto:

en cuanto la brisa de la sed corre por el fondo de una hoja

se oyen las campanas de la lluvia.

Aquí el hombre está solo

y en su soledad

la sombra de un olmo se extiende hasta la eternidad.

Si venís a buscarme,

venid, pues, lenta y suavemente para que no se raye

la porcelana de mi soledad.

traduccion del persa- Clara Janés