Țiganca franciscană - de Federico Garcia Lorca

 

Liniște de var și  mirt.
Nalbe-n ierburile fine.
Flori brodează franciscana
pe o pânză arămie.
Zboară-n candelabru gri,
șapte păsări ale prismei.
Mănăstirea-n depărtare
mormăie ca ursu-n somn.
Cât de grațios brodează!
Pe ștergarul arămiu,
ar dori să tricoteze
florile din mintea ei.
Răsărită* și magnolii
din paiete și dantele!
Ce brândușe și ce astre,
pe mileu de  liturghii!
Se-ndulcesc cinci fructe-amare
într-o cuhnie, alături.
Ale lui Christos cinci răni
din Almeria tăiate.
Trec prin ochii ei de pustnic,
galopând, doi călăreți.
Surd, o ultimă zvonire
îi mai flutură cămașa,
când privește norii, munții
din departea nemișcare,
zahăr brun și iasomie,
inima aproape-i moare.
O!, și ce mândră câmpie,
douăzeci de sori pe cer.
Ce pârâuri sub picioare,
nălucind visul să-i curgă!
Dar continuă floralul,
timp în care, raze drepte
joacă-n adieri de briză
șah înalt printre zăbrele.

traducere - g.Cristea

La monja gitana
de Federico Garcia Lorca

Silencio de cal y mirto.
Malvas en las hierbas finas.
La monja borda alhelíes
sobre una tela pajiza.
Vuelan en la araña gris,
siete pájaros del prisma.
La iglesia gruñe a lo lejos
como un oso panza arriba.
¡Qué bien borda! ¡Con qué gracia!
Sobre la tela pajiza,
ella quisiera bordar
flores de su fantasía.
¡Qué girasol! ¡Qué magnolia
de lentejuelas y cintas!
¡Qué azafranes y qué lunas,
en el mantel de la misa!
Cinco toronjas se endulzan
en la cercana cocina.
Las cinco llagas de Cristo
cortadas en Almería.
Por los ojos de la monja
galopan dos caballistas.
Un rumor último y sordo
le despega la camisa,
y al mirar nubes y montes
en las yertas lejanías,
se quiebra su corazón
de azúcar y yerbaluisa.
¡Oh!, qué llanura empinada
con veinte soles arriba.
¡Qué ríos puestos de pie
vislumbra su fantasía!
Pero sigue con sus flores,
mientras que de pie, en la brisa,
la luz juega el ajedrez
alto de la celosía.