Părintele poeziei moderne turce, Hikmet era de baștină din Salonic. Destinul l-a dăruit ci harul marilor poeți, dar nu și cu o existență lejeră, viața sa adesea plină de un dramatism neprevăzut realizând o simbioză perfectă cu lupta pentru eliberare socială a poporului turc.
Din douăzeci și opt de ani cât a fost condamnat pentru activitate revoluționară, Hikmet trăiește mai mult de un deceniu în temniță. Ultimii ani de viață și-i petrece la Moscova, unde în tinerețe audiase cursurile de sociologie și cunoscuse elita poeziei ruse, printre alții pe Maiakovschi și Esenin. Moare departe de patrie, în 1963.
Nazim Hikmet realizează o sinteză a folclorului, trecut prin expăeriența poeziei moderne,scoțând definitiv lirica turcă de sub tirania literaturii culte, tributară lexicului arab și persan. În majoritate, poemele sale sunt cântece de temniță, strigăte de durere care seamănă cu o confesiune colectivă, a unei umanități purificată prin tărie și dragoste.
Diamantul unei stele A julit profundul cer, Pasărea luminii care Vrea din univers să scape Și să fugă din cuibarul Unde prizonieră-a fost ...
Te caută-n gură dac-ai spus: te iubesc. Îți caută-n inimă, sunt timpuri ciudate, prietene. Iubirea le dă lovituri de bici împreună cu stâl...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu