Actul III; scena I; monologul Lunii
(Din stânga, cu claritate, apare Luna. Luna este un tânăr tăietor de lemne, cu o față albă. Scena are o strălucire albastră, vie.)
Luna:Lebădă rotundă pe ape, ochii catedralelor, zori prefăcuți în frunze eu sunt! Nu vor putea scăpa! Cine se ascunde? Cine suspină prin desișul văii? Luna lasă un cuțit abandonat în aer, și asemenea unei pândiri din plumb vrea să fie durere sângerândă. Lasă-mă înăuntru! Vin înghețată prin pereți și cristale! Turle și inimi, deschideți-mi, ca să mă-ncălzesc! Mi-e frig! Cenușile mele de metale somnolente caută creasta focului prin munți și pe străzi. Dar zăpada mă ia pe spinarea ei de jasp, și mă-neacă, tare și rece, torentul din iazuri. Așadar, în noaptea asta, obrajii mei vor sângera, iar trestiile se vor îngrămădi la picioarele lungi ale aerului. Nu e vreo umbră sau capcană, din care să nu se poată scăpa! Cât îmi doresc să intru-n piept, să mă încălzesc! O inimă pentru mine! Fierbinte !, ce se revarsă prin munții lăuntrului meu; lasați-mă să intru, of, lăsați-mă! (Către ramuri.) Nu vreau umbre. Razele mele trebuie să pătrundă peste tot, și-n trunchiurile-ntunecate să fie un murmur de limpezimi, așa că-n noaptea asta obrajii mei vor avea sânge dulce, iar trestiile se vor îngrămădi la picioarele lungi ale aerului. Cine se ascunde? O spun în față! Nu! Nu vor putea scăpa! Voi face calul să strălucească o fierbințeală de diamant.
(Luna dispare printre trunchiuri și readuce scena la lumina ei întunecată. O femeie bătrână iese complet acoperită cu straie zdrențuite, verzi-obscure. Are picioarele goale. Cu greu îi poți vedea fața acoprerită de falduri.)
traducere - g.Cristea
Comentariu - Nuntă însângerată
,,Bodas de sangre'' (Nuntă însângerată) este o tragedie în vers și proză a scriitorului spaniol Federico García Lorca scrisă în 1931, care a avut premiera pe 8 martie din 1933 , la Teatrul Beatriz din Madrid.
Este o producție poetică și teatrală care se concentrează pe analiza unui sentiment tragic.
Din vechi și modern, în modul de a vedea tragedia. Toate acestea s-au încadrat într-un peisaj andaluz tragic și universal prin sentimente exprimate de fiecare dintre personaje.
Tema principală în această mare dramă este viața și moartea. Dar într-un mod arcan și ancestral, care include mituri , legende și peisaje care introduc cititorul într-o lume a pasiunilor întunecate care duc la gelozie, persecuție și sfârșitul tragic: moartea. Iubirea iese în evidență ca singura forță care o poate depăși.
Lucrarea adună obiceiurile pământului autorului, care se mai păstrează. Toate acestea din obiecte simbolice care anunță tragedia. Obsesia pentru pumnal, cuțit și ras, este constantă în opera lui Lorca, care în ,,Nuntă însângerată'' atrag fascinația și, în același timp, reprezintă moartea. Pe lângă elementele naturale care ies în evidență precum luna.
Luna : Apare în scena pădurii, cea mai poetică a operei, ca un tânăr tăietor de lemne, cu fața albă. Luna joacă, de asemenea, un rol de „ajutor al morții ”, deoarece, prin iluminarea pe care o acordă (element teatral care este accentuat de mai multe ori de dimensiunile piesei, în care lumina albăstruie intensă se datorează proiecției când apare personajul), intervine în sfârșitul tragic al celor doi bărbați.Luna este un element recurent în opera lui García Lorca, simbolizând moartea de cele mai multe ori, un exemplu în acest sens este Romanța Lunii, care este inclusă în celebrul Romancero Gitano . În ,,Nuntă însângerată'', ea dă din nou acest sens tragic, dar aici luna nu este asociată numai cu moartea, ci este direct legată de violența și vărsarea de sânge pe care o implică.
( La enciclopedia libre)
Bodas de sangre (fragmento - teatro)
de Federico Garcia Lorca
Acto III; escena I; el monólogo de la Luna
(Por la claridad de la izquierda aparece la Luna. La Luna es un leñador joven, con la cara blanca. La escena adquiere un vivo resplandor azul.)
Luna:
Cisne redondo en el río,
ojos de las catedrales,
alba fingida en las hojas
soy; ¡no podrán escaparse!
¿Quién se oculta? ¿Quién solloza
por la maleza del valle?
La luna deja un cuchillo
abandonado en el aire,
que siendo acecho de plomo
quiere ser dolor de sangre.
¡Dejadme entrar! ¡Vengo helada
por paredes y cristales!
¡Abrid tejados y pechos
donde pueda calentarme!
¡Tengo frío! Mis cenizas
de soñolientos metales
buscan la cresta del fuego
por los montes y las calles.
Pero me lleva la nieve
sobre su espalda de jaspe,
y me anega, dura y fría,
el agua de los estanques.
Pues esta noche tendrán
mis mejillas roja sangre,
y los juncos agrupados
en los anchos pies del aire.
¡No haya sombra ni emboscada,
que no puedan escaparse!
¡Que quiero entrar en un pecho
para poder calentarme!
¡Un corazón para mí!
¡Caliente!, que se derrame
por los montes de mi pecho;
dejadme entrar, ¡ay, dejadme!
(A las ramas.)
No quiero sombras. Mis rayos
han de entrar en todas partes,
y haya en los troncos oscuros
un rumor de claridades,
para que esta noche tengan
mis mejillas dulce sangre,
y los juncos agrupados
en los anchos pies del aire.
¿Quién se oculta? ¡Afuera digo!
¡No! ¡No podrán escaparse!
Yo haré lucir al caballo
una fiebre de diamante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu