Cărțile sunt iar pe rafturi îndepărtate, rupte.Stau suspendată de perete, ca un tablou.Nimeni nu m-a mai tras de păr.Îmi țintuiră un cui în inimă, ca să nu mă mișcStrăpunseră, nu-i așa? pasărea de pe zid,Dar îmi menajară ochii;Este adevărat că ei sunt inerțica degetele mele, în aceeași stare.Versurile pe care voi fi putut să le scriuse înspicară în cheaguri albastreCe monotonă-i marea!
Picioarele mele nu mai fac un pas.Sângele meu plângând,Copiii țipând,Bărbații murind,Timp alergând,Lumini strălucind,Case urcând,Bani circulând,Bani decăzând .Iubiții trecând, și trecândPântece explodândimpuritate crescândCe monotonă-i marea!
Încercai să-mi aprind din nou o țigară.De ce nu mai moare poetul?De ce inima se dilată?De ce cresc copiii?De ce această mare stupidă n-acoperă cu totul case?De ce există-acoperișuri, inundații?De ce se scriu scrisori și-există jurnalul?Ce monotonă-i marea!
Sunt întinsă pe-o pânză ca o grămadă de fructe putrezite.Dacă aș mai avea unghii, Mi-aș îngropa degetele în acel spațiu alb;Îmi toarnă o pulbere de sare în ochi;Această mare, această mare nu se prelinge pe obraji.Mi-e atât de frig și nu am pe nimeni ...Nici măcar prezența corbilor.
traducere - g.Cristea
Patrícia Rehder Galvão, cunoscută și sub numele de Pagu, a fost scriitoare, jurnalistă, artistă și regizoare de film braziliancă, născută în São João da Boa Vista, São Paulo.Membru al modernismului , s-a alăturat mișcării lui Oswald de Andrade și a fost un artist extrem de creativ și talentat.Cu toate acestea, Pagu este amintită în principal ca o femeie inspiratoare și avangardistă, cu mult înaintea timpului ei, care a apărat lupta feministă și a fost activist politic în timpul dictaturii lui Getúlio Vargas.Un mare nume pentru rezistența națională, a fost arestată și torturată de nenumărate ori. Violența a ceea ce a văzut și a trăit se reflectă în poeziile sale, traversate de critici sociale dure. (Cultura Genial - Literatura/Poesia)
Natureza Mortade Patrícia Galvão (Pagu)
Os livros são dorsos de estantes distantes quebradas.Estou dependurada na parede feita um quadro.Ninguém me segurou pelos cabelos.Puseram um prego em meu coração para que eu não me movaEspetaram, hein? a ave na paredeMas conservaram os meus olhosÉ verdade que eles estão parados.Como os meus dedos, na mesma frase.As letras que eu poderia escreverEspicharam-se em coágulos azuis.Que monótono o mar!
Os meus pés não dão mais um passo.O meu sangue chorandoAs crianças gritando,Os homens morrendoO tempo andandoAs luzes fulgindo,As casas subindo,O dinheiro circulando,O dinheiro caindo.Os namorados passando, passeando,Os ventres estourandoO lixo aumentando,Que monótono o mar!
Procurei acender de novo o cigarro.Porque o poeta não morre?Por que o coração engorda?Por que as crianças crescem?Por que este mar idiota não cobre o telhado das casas?Por que existem telhados e avenidas?Por que se escrevem cartas e existe o jornal?Que monótono o mar!
Estou espichada na tela como um monte de frutas apodrecendo.Si eu ainda tivesse unhasEnterraria os meus dedos nesse espaço brancoVertem os meus olhos uma fumaça salgadaEste mar, este mar não escorre por minhas faces.Estou com tanto frio, e não tenho ninguém...Nem a presença dos corvos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu