Capitolul 7 (fragment) din romanul ,,Șotron'' - de Julio Cortazar

      Îți ating gura, cu un deget îți ating conturul buzelor, o desenez de parc-ar fi ieșit din mâna mea, de parcă pentru prima dată ți s-ar fi întredeschis, mi-e suficient să-nchid ochii pentru a o deschide toată  și-a lua-o de la capăt, dau naștere de fiecare dată liniei pe care mi-o doresc, gura aleasă de mâna ce-ți mângâie fața, o gură preferată dintre toate, cu libertatea ne-ngrădită, aleasă de mine, pentru a o desena cu degetul pe chipul tău, și dintr-un capriciu nu caut să înțeleg coincidența perfectă  cu gura care surâde sub mâna-mi ce te desenează.
      Mă privești, de-aproape mă fixezi, din ce în ce mai aproape, și-atunci jucăm ciclopul, ne privim din ce în ce mai de-aproape, iar ochii ni se măresc, se apropie unul de celălalt, se suprapun și ciclopii se uită unul la altul, respirând derutați, gurile se-ntâlnesc și se luptă înfierbântate, mușcându-și buzele, înfrânându-și între dinți limbile ce se joacă pe bolțile prin care pătrunde aerul îmbibat cu parfum vechi și  liniștea. Apoi, mâinile mele caută să se scufunde în părul tău, îi mângâie încet profunzimea în timp ce ne sărutăm ca și cum am avea gura plină de flori sau pești, de supraviețuiri, de arome obscure. Chiar dacă ne mușcăm durerea-i dulce, chiar dacă ne sufocăm într-o scurtă și teribilă absorbire simultană a respirației, moartea asta instantanee e frumoasă. E-o singură salivă și-un singur gust de fructe coapte, iar eu te simt tremurând în mine ca o lună pe luciul apei.

traducere - g.Cristea

Capitulo 7 (fragmento) - Rayuela de Julio Cortazar

      Toco tu boca, con un dedo toco el borde de tu boca, voy dibujándola como si saliera de mi mano, como si por primera vez tu boca se entreabriera, y me basta cerrar los ojos para
deshacerlo todo y recomenzar, hago nacer cada vez la boca que deseo, la boca que mi mano elige y te dibuja en la cara, una boca elegida entre todas, con soberana libertad elegida por mí para dibujarla con mi mano en tu cara, y que por un azar que no busco comprender coincide exactamente con tu boca que sonríe por debajo de la que mi mano te dibuja.
      Me miras, de cerca me miras, cada vez más de cerca y entonces jugamos al cíclope, nos miramos cada vez más de cerca y nuestros ojos se agrandan, se acercan entre sí, se superponen y los cíclopes se miran, respirando confundidos, las bocas se encuentran y luchan tibiamente, mordiéndose con los labios, apoyando apenas la lengua en los dientes, jugando en sus recintos donde un aire pesado va y viene con un perfume viejo y un silencio. Entonces mis manos buscan hundirse en tu pelo, acariciar lentamente la profundidad de tu pelo mientras nos besamos como si tuviéramos la boca llena de flores o de peces, de movimientos vivos, de fragancia oscura. Y si nos mordemos el dolor es dulce, y si nos ahogamos en un breve y terrible 
absorber simultáneo del aliento, esa instantánea muerte es bella. Y hay una sola saliva y un solo sabor a fruta madura, y yo te siento temblar contra mí como una luna en el agua.