Visul cailor morți - de Amalia Iglesias Serna

 

Silviei Plath*

Noaptea pinteni ascunde, păstrează secrete
pentru cel singur, aventurat spre poteci nedormite;
când somnul se-așterne plutind
și-o veche beție se-ntoarce pleoape să-nchidă
- cai ce se frâng în fiece noapte
și apoi re'nvie pentr-un final suicid.

O boltă înaltă, deschisă
pe-o cicatrice lăsată de trupuri lovite, distante
și de galopul penultimei prerii de suflet,
aidoma acelui sunet de porți batante,-n fața toamnei.

Să-i întrebați unde pășesc cu ochii lor  încă fierbinți,
priviri halucinante de adio,
dacă există vreun loc
pe unde își cerșesc neauzitul geamăt.

Prin crăpătura cerului
- încuietoarea lumii, unde se furișează moartea
pândind în prag la dulcea picoteală -
galopul cailor plecați să cadă
și să se piardă-n genuni de canion,
își târâie umila neputință,
imponderabilele-mi coapse încleștate.

Prin suflet, amintiri vâscoase devin ambre,
rășina ce emană coșmaruri din trecut,
solide ca sângele Nazariteanului cel răstignit,
pe unde ochii de copil mi-i  țintuiam nainte de culcare;
ferigi gigantice lovindu-mi fața,
în timp ce mâini tremurătoare loc îmi făceau prin nori,
ca să descopăr lumea
ce-ntotdeauna se afla de-obscura parte-a ceții.

Din spate va veni profundul cu-al său magnet dezlănțuit,
îi simt ca-ntr-un galop puternica sa voce:
cuvântul bântuit, cuvintele răsunătoare
și galoparea constantă pe cristale,
constanta-i galopare ...

Iar în curând zenitul, goliciunea.

Pe-orbita cailor inerți,
o toropeală fără remușcări mă duce către zori.

traducere - g.Cristea

Notă*
Sylvia Plath (n. 27 octombrie 1932, Boston, Massachusetts – d. 11 februarie 1963, Londra) a fost o poetă nord-americancă.

El sueño de los caballos muertos 
de Amalia Iglesias Serna

A Sylvia Plath

La noche esconde espuelas, atesora secretos
para el viajero que se aventura a solas hacia rutas insomnes;
cuando el sueño se acuesta a la deriva
y una embriaguez antigua vuelve a cercar los ojos
-caballos que se despeñan cada noche
y luego recobran vida para volver a suicidarse.

Alta bóveda abierta
sobre la cicatriz que deja el golpear de los cuerpos remotos
y el galopar penúltimo pradera adentro,
semejante al ruido aquel de las puertas abatidas contra el otoño.

Y preguntar a dónde van cada día sus ojos aún calientes,
el alucinado mirar de los adioses
si desde algún lugar
suplicando su gemido inaudible.

Por la grieta del aire
-cerradura del mundo donde la muerte acecha
apostada en el umbral del sueño útil-
el galopar de los caballos que van a despeñarse
y caen desfiladero abajo,
arrastran la impotencia,
la ingravidez de mis muslos apretados.

Por el alma se adensan los recuerdos en ámbar,
la resina que desprenden pesadillas de entonces,
sólidas como la sangre del cristo crucificado
donde se clavaban mis ojos de niña al salir de la siesta;
gigantescos helechos golpeándome el rostro
mientras mis manos temblorosas apartaban las nubes
para encontrar el mundo
que nunca estaba al otro lado de la niebla.

Detrás vendrá el abismo con su imán desatado,
presiento en el galope su voz más poderosa:
la palabra embrujada, las palabras rotundas
y el galopar constante en los cristales,
su galopar constante…

Luego el vacío, el cenit.

Por la órbita de los caballos muertos
un sopor sin escrúpulos me conduce hasta el alba.