Trandafirul Hiroshimei - de Vinicius de Moraes

 

Gândiți-vă la făpturi
mute, telepatice;
gândiți-vă la fete
oarbe și apatice; 
gândiți-vă la femei
distruse și schimbate;
La răni să vă gândiți
- acele roze fierbinți!
Dar, vai! să nu uitați
dintre roze, dintre roze
trandafirul Hiroshimei: 
trandafir ereditar;
trandafir radioactiv,
Stupid și invalid;
trandafir cu ciroză,
atomică anti-roză,
fără culoare, parfum
- netrandafirul de scrum...

traducere - g.Cristea

Vinicius de Moraes (1913-1980) a fost un poet, compozitor, dramaturg, jurnalist, scenarist și diplomat brazilian. Piesa sa „Garota de Ipanema”, compusă în parteneriat cu Tom Jobim, este una dintre cele mai importante melodii din istoria muzicii braziliene.

     Vinicius de Moraes, născut Marcus Vinicius de Moraes la Rio de Janeiro, la 19 octombrie 1913, de la o vârstă fragedă a manifestat interes pentru poezie. Elev la școala Santo Inácio, din Botafogo, a participat activ la activități artistice școlare. În 1922 a scris primele sale versuri. În 1930, a intrat la Facultatea Națională de Drept. A absolvit în 1933, anul în care a publicat prima sa poezie „O Caminho Para a Distancia”. În 1936 a început să participe la cercurile literare și boeme din Rio de Janeiro. În 1938, a câștigat o bursă de la British Council pentru a studia literatura engleză la Universitatea Oxford. În același an a scris poezia „O Soneto da Separação”. În 1939, odată cu cel de-al doilea război mondial, a rămas o perioadă în Portugalia, iar în anul următor s-a întors în Brazilia.

    În 1943, Vinicius de Moraes a câștigat concursul ,,Itamaraty'' și a intrat în cariera diplomatică, funcție pe care a ocupat-o până în 1968. În 1946 a preluat primul său post diplomatic, ca vice-consul, la Los Angeles, Statele Unite. A slujit la Paris și Montevideo, revenind în Brazilia în 1964. În 1968 a fost exonerat de la Ministerul de Externe.

    Întorcându-se la Rio de Janeiro, s-a dedicat poeziei, muzicii, traseelor ​​pentru telenovele și muzicale și vieții intense a spectacolelor din Brazilia și din străinătate. A colaborat cu Tom Jobim, Toquinho, João Gilberto, Edu Lobo și alții. Printre piesele sale se remarcă Garota de Ipanema, Humble People, Aquarela, Eu Sei Que Vou Amar, printre altele.

   Vinicius de Morais s-a căsătorit de nouă ori și a avut cinci copii. În 1978 a început să locuiască cu ultima sa soție, Gilda Matoso, care l-a însoțit până în ultimele sale zile. Poetul a murit la Rio de Janeiro, de edem pulmonar, pe 9 iulie 1980.

(Pensador - Biografia de Vinicius de Moraes)

      

A Rosa de Hiroshima
de Vinicius de Moraes

Pensem nas crianças
Mudas telepáticas
Pensem nas meninas
Cegas inexatas
Pensem nas mulheres
Rotas alteradas
Pensem nas feridas
Como rosas cálidas
Mas, oh, não se esqueçam
Da rosa da rosa
Da rosa de Hiroshima
A rosa hereditária
A rosa radioativa
Estúpida e inválida
A rosa com cirrose
A anti-rosa atômica
Sem cor sem perfume
Sem rosa, sem nada

Ochii tăi - de Julio Flórez Roa

 

Ochi mari indefiniți, priviri străine
ca cerul și ca marea, adânci și puri,
aidoma pădurilor andine:
misterioși, fantastici și obscuri.

În ochii tainici și încercănați
se vede drumul marilor regrete,
unde se-ascund fractalii cei uscați,
amprenta valurilor desuete.

Priviți-mă cu dragoste, neîncetat,
ochi ai tristeților nemărginite,
ochi ce-n abisul frunții ați semănat
fântâni cu ape-adânci și liniștite.

Priviți-mă cu-amor, ochi-bucurii,
ce-mpodobiți a capului noblețe,
deasupra buzelor lui purpurii,
părând două abisuri de tristețe.

Priviți-mă cu-amor, ochi sclipitori, 
și când muri-voi, iubindu-vă ca astre,
turnați-mi peste trupul muritor,
izvorul blând al lacrimilor voastre.

traducere - g.Cristea

Tus ojos
de Julio Flórez Roa

Ojos indefinibles, ojos grandes,
como el cielo y el mar hondos y puros,
ojos como las selvas de los Andes:
misteriosos fantásticos y oscuros.

Ojos en cuyas místicas ojeras
se ve el rastro de incógnitos pesares,
cual se ve en la aridez de las riberas
la huella de las ondas de los mares.

Miradme con amor, eternamente,
ojos de melancólicas pupilas,
ojos que semejáis bajo su frente,
pozos de aguas profundas y tranquilas.

Miradme con amor, ojos divinos,
que adornáis como soles su cabeza,
y, encima de sus labios purpurinos,
parecéis dos abismos de tristeza.

Miradme con amor, fúlgidos ojos,
y cuando muera yo, que os amo tanto
verted sobre mis lívidos despojos,
el dulce manantial de vuestro llanto.

Închipuire - de Julio Flórez Roa

 

O ficțiune ești? Sau poate o himeră?
Un vis făcut din carne, ce-i viu și e frumos?
Un fulger de lumină? Se-ntreabă nebulos
magu-ntrupat în primăvara efemeră.

Ți-e fruntea albul crin, pupila strălucirea,
Gura-nflorită ți-e și nimeni nu mai speră
mierea ce în petale ține prizonieră
firava colibri ce-așteaptă răscolirea.

Mă-ntreb fără de pace de ce iubirea-i spin,
de vreme ce trofeul nu-l voi avea - iubesc?
Mă-ntreb de ce îmi umpli acest aer-respir?

Căci peste tot dorința-mi te află mai firesc:
of, pleoape deschid și pretutindeni te admir;
pleoape cobor, și-n mine, atunci, eu te zăresc.

traducere - g.Cristea

Vision
de Julio Florez Roa

Eres un imposible? Una quimera?
Un sueño hecho carne, hermosa y viva?
Una explosión de luz? Responde esquiva
maga en quien encarnó la primavera.

Tu frente es lirio, tu pupila hoguera,
tu boca flor en donde nadie liba
la miel que entre sus pétalos cautiva
al colibrí de la pasión espera.

Por qué sin tregua, por tu amor suspiro,
si no habré de alcanzar ese trofeo?
Por qué llenas el aire que respiro?

En todas partes te halla mi deseo:
los ojos abro y por doquier te miro;
cierro los ojos y entre mí te veo

Candoare - de Julio Flórez Roa

 

Cerul era albastru...albastru..albastru.
Răsuflarea cu care ardeai luna cuptor
începuse să rumenească măiastrul
poienii,  pe unde șerpuia un  izvor.

În depărtari, fumul unei colibe de duh
ca vălul  miresei neatins și cernut,
se ridica pierzându-se-n golul văzduh
cu aripă de zbor, ondulant și tăcut.

Deodată mi-ai spus: „Iubirea mea
este pură și blândă - o lungă derea
ce șopotește prin lutul sihastru''

și m-ai privit apoi, atât de alene,
cu inima pândind printre gene.
Și sufletul tău era cerul albastru.

traducere g.Cristea

      Julio Flórez Roa (Chiquinquirá, Boyacá, Columbia, 22 mai 1867 - Usiacurí, Atlántico, 7 februarie 1923) a fost un poet columbian.
A fost unul dintre ultimii poeți ai romantismului din Columbia; Javier Ocampo susține că "Flórez reprezintă romantismul târziu în Columbia și America Latină". În timpul său, noile tendințe literare au fost încadrate în modernism, simbolismul și parnassianismul au fost răspândite în întreaga lume; din aceste mișcări au apărut așa-zisa "poeți blestemați"; dar Flórez a strălucit prin prolificul său lirism, prin scepticismul său exagerat și sensibilitatea sa profundă, care uneori la determinat să ștampileze pateticul și dramaticul în creațiile sale, care pentru timpul și școala lui erau cerințe de consacrare.

(Wikipedia)

     

Candor
de Julio Flórez Roa

Azul... azul... azul estaba el cielo.
El hálito quemaste del estío
comenzaba a dorar el terciopelo
del prado, en donde se remansa el río.

A lo lejos, el humo de un bohío,
tal de una novia el intocado velo,
se alza hasta perderse en el vacío
con un ondulante y silencioso vuelo.

De pronto me dijiste: El amor mío
es puro y blando, así como ese río
que rueda allá sobre el lejano suelo

y me miraste al terminar, tranquila,
con el alma asomada a tu pupila.
Y estaba azul tu alma como el cielo.

Nu doar tu - de Ömer Faruk Toprak

 

În noaptea asta sunt singur cu întunericul
iartă-mă  dar îmi voi asculta un pic inima
orice-ar bate libertate tristețe iubire
în adâncul ei sunt toate aceste sentimente
sub soare și sub pământ
știu că am vorbit cu ea ore-n șir
iartă-mi ochii ce-au uitat să mai plângă
 nu vreau la acestă oră din noapte 
să asculți toate aceste lucruri
lasă-ți părul să-mi cadă pe umeri
muzica  libertății  trebuie să-ți atingă limba
m-am gândit la tine când îi îmbrățișam
 pe cei care vorbesc în numele libertății de pe cinci continente
băieți căzuți de dragul ei
viața lor plină de flori ca un izvor
un soare de primăvară și frunze umede
o față iubitoare pentru prima dată cu o privire plină de speranță
a început din nou să vorbească

*

În seara asta sunt singur cu întunericul
aproape de-ndepărtata inimă a stelelor din copaci
păr revărsat pe chipul și palmele-arzânde
mi-ar plăcea să vorbim despre dragoste
dar există orașe-n China care nu au fost încă salvate
renumite pentru cozi împletite și ochi oblici
orezul este cultivat acolo pe mii de hectare de teren
se spune că nesfârșite hectare de teren iarăși au fost inundate 
inima mea iubitoare de oameni va vorbi din nou
alături de cei mulți care-și câștigă pâinea cu mare trudă
începând munca în fiecare dimineață odată cu răsăritul
pietrarul Süleyman și șoferul verdelui camion Ahmet 
cu priviri curate și inimi generoase
spunând legenda lui Ismail din Manavgat*
în timpul pauzei de masă sau pe răcoarea serii
poveștile noastre de mult timp uitate
un timp străvechi ca fumul unei țigări...
îmi odihnesc privirea pe chipul tău
nu mă gândesc doar la tine ci și la 
satele luminate cu vreascuri sau orașele neelectrificate
la camioanele ce parcurg kilometri nesfârșiți
purtând corespondența vestului către orașele din est
la barje încărcate cu cărbune și oameni necăjiți
și iubesc pământul țării mele mirosind a sudoare

*

în seara asta sunt singur cu întunericul
știu că acest vânt vine dinspre ocean
mâine dimineață când mă voi trezi în zori
pentru că eu cred în libertate și-n viață
te voi săruta din nou pe buze
nu numai pe tine ci pe toți oamenii
cârmaci de șlepuri și docheri ce lucrează pe Dunăre
patrioți capturând poduri din mâinile dușmanului
sergentul Henri sfidând mitralierele Cherbourgului*
în sfârșit pe voi toți luptătorii pentru libertate
care sunteți printre cele mai sfinte  amintiri ale mele

traducere - g.Cristea

Notă* 
Manavgat - un oraș și district al provinciei Antalya din Turcia.
Cherbourg - localitate în Franța, unde s-a dat o parte din Bătălia pentru Normandia în timpul celui de al doilea război mondial. 

      Ömer Faruk Toprak s-a născut la Istanbul în 1920. A murit la Istanbul la 20 august 1979. După absolvirea liceului în 1941, a studiat la Facultatea de Drept a Universității din Istanbul timp de 3 ani, apoi a părăsit școala. Între anii 1945-1947, a lucrat la Direcția Publicații a Ministerului Educației. S-a transferat la Petrol Ofisi ca funcționar public în 1948 și s-a retras din această instituție în 1972. 
     Prima sa poezie a fost publicată în 1938 în revista „Servet-i Fünun Uyanıș”. Era cunoscut pentru poeziile sale publicate în reviste precum Yeni Edebiyat, Yeni Horizons, Varlık, Ant, Fikir ve Sanat, Yığ, Yön. A scris inițial poezii reținute, rimate, emoționante. Apoi a apelat la poezia social-realistă. 
     A publicat ultimele numere ale revistei „Walking”, care a reunit artiști socialiști. Premiile Ömer Faruk Toprak Poetry, care au fost decernate începând cu anul 1980 de soția sa Füruzan Toprak, au fost recunoscute ca fiind un premiu național. De asemenea, are lucrări în genul romanelor, poveștilor și memoriilor. Adam Publishing a publicat toate poeziile sale.
                                                        

(İBNA’nın ''Edebiyat Takvimi" - Calendarului literar İBNA)

Yalniz sen değil 
Ömer Faruk Toprak

  
Bu gece tek başıma karanlıktayım
affet beni biraz kalbimi dinleyeceğim
gerçi ne vasta  hürriyet keder aşk
bu katı duygulu yürekte hepsi var
güneşe karşı ya da toprağın altında
saatlerce onları konuştuğumu bilirim
ağlamayı unutmuş bu gözler beni affet
şu saatte çok şeyler dinlemeni
istemiyorum geceden
saçların varsın dökülsün omuzlarına
elbet dilinden düşmemeli hürriyet şarkıları
çünkü seni bağrıma basarken de düşünmüşüm
beş kıtada hürriyet adına konuşanları
onun uğrunda kaybetti delikanlılar
bir bahar gibi çiçeklerle dolu hayatlarını
bir bahar gün ışığı ve ıslak yapraklar
ilk kez seven bir yüz umutlu bakışlarıyla
konuşmaya başladı işte tekrar

*

Bu gece tek başıma ve karanlıktayım
ağaçlardan yıldızlardan uzakta kalbe yakın
yanan avuçların ve yüzüne dökülen saçlar
ben de çok istiyorum aşktan konuşmayı
ama Çin’de daha kurtarılmamış şehir var
çekik gözleri örgülü saçlarıyla biliniyorlar
orada binlerce hektar araziye pirinç ekilir
gene binlerce hektar toprağı su basmış derler
bütün insanları seven kalbim tekrar konuşacak
çok zahmetlerle az kazananlardan yana
her sabah güneşle birlikte işbaşı ederler
bıçakçı Süleyman ve yeşil tulumbalı Ahmet
cömert yürekleri tertemiz bakışlarıyla
hikâyesini anlatmışlardır Manavgatlı İsmail’in
bir öğle paydosunda ya da soğuk bir akşamüstü
çok zaman avutmuştur onları mısralarımız
bir cıgara içimi zaman geçmiş çok mu
gözlerimi senin yüzünde dinlendirirken
yalnız seni değil onları da düşünüyorum
elektriksiz kasabalar çıra ışığındaki köyler
kilometrelerce yol aşan kamyonlar
batının postalarını taşıyor doğu şehirlerine
kömür yüklü mavnaları ve emekçi halkıyla
severim memleketimin alın teri kokan toprağını

*

bu gece tek başıma ve karanlıktayım
biliyorum okyanustan geliyor bu rüzgâr
yarın sabah şafakla uyandığım vakit
hürriyete ve yaşamaya inandığım için
seni tekrar dudaklarından öpeceğim
yalnız sen değil bütün insanlar
Tuna üzerinde feribot işletenler dok işçisi
düşman elindeki köprüleri alan yurtseverler
Cherbourg’ta mitralyöze göğüs geren çavuş Henri
velhasıl bütün hürriyet savaşçıları
sizler en kutsal anılarım arasındasınız.

O, pământule, așteaptă-mă - de Pablo Neruda

 

Întoarce-mă, soare, 
spre destinul meu sălbatic, 
ploaie a pădurii vechi, 
dă-mi înapoi aroma și săbiile 
ce-au căzut din văzduh, 
liniștea singuratică a ierbii și pietrei, 
umezeala malurilor de râu, 
mirosul zadei, 
vântul viu ca o inimă 
suflând printre ramurile ursuze 
ale maiestosului araucaria*. 

Pământule, dă-mi înapoi darurile-ți pure, 
turnurile tăcerii care au răsărit 
din solemnitatea rădăcinilor: 
vreau să devin ceea ce n-am fost, 
să-nvăț a mă-ntoarce din adâncul pur, 
printre toate lucrurile naturale 
ce pot sau nu trăi: nu contează 
dacă aș fi o piatră în plus, piatra obscură,
piatra pură ce-și primește râul.

traducere - g.Cristea

Notă*
araucaria - specie de conifer peren, originar din America de Sud.

Oh Tierra, esperame
de Pablo Neruda

Vuélveme oh sol
a mi destino agreste,
lluvia del viejo bosque,
devuélveme el aroma y las espadas
que caían del cielo,
la solitaria paz de pasto y piedra,
la humedad de las márgenes del río,
el olor del alerce,
el viento vivo como un corazón
latiendo entre la huraña muchedumbre
de la gran araucaria.

Tierra, devuélveme tus dones puros,
las torres del silencio que subieron
de la solemnidad de sus raíces:
quiero volver a ser lo que no he sido,
aprender a volver desde tan hondo
que entre todas las cosas naturales
pueda vivir o no vivir: no importa
ser una piedra más, la piedra oscura,
la piedra pura que se lleva el río.

E noapte - de Nima Yushij

 

O noapte ca de smoală.
Pe ramul unui smochin bătrân
o broască orăcăie neîncetat,
vestind o vijelie, un diluviu;
Și eu sunt împietrit de frică.

E noapte,
și-n întuneric lumea pare
asemenea unui cadavru înhumat,
iar eu cu teamă-mi spun:
,,Ce-ar fi dac-ar  ploua torențial pe tot cuprinsul?
Ce-ar fi dac-ar ploua fără oprire,
așa încât pământul s-ar scufunda în apă ca o barcă?''

În noaptea asta teribilă și neagră,
cine-ar putea să spună de cum vom trece-o,
când răsări-vor zorii?
Dar, oare, raza dimineții va face să dispară hidoasa față a furtunii?

traducere din spaniolă - g.Cristea

Es de noche
de Nima Yushij

Una noche de densa oscuridad.
sobre una rama de una vieja higuera
una rana croa sin cesar,
anunciando una tormenta, un diluvio,
y yo estoy sumergido en el miedo.

Es de noche,
y con la noche el mundo se asemeja
a un cadáver en la tumba,
y en el miedo me digo a mí mismo:
¿Qué pasaría si la lluvia torrencial cayera en todas partes?
¿Qué pasaría si la lluvia no parara
hasta que la tierra se hundiera dentro del agua como un pequeño bote?

En esta noche de oscuridad terrible,
¿quién puede decir en qué estado estaremos
cuando rompa el amanecer?
¿La luz de la mañana hará desaparecer el rostro aterrador de la tormenta?

traducido del persa por Sahand y Clara Janés

Sub clar de lună - de Nima Yushij

 

Radiază luna,
un licurici strălucește,
somnul se fragmentează de câteva ori,
și totuși, suferința acestui destin nechibzuit întrerupe visul  
din ochii-mi osteniți.

Zorii s-au ridicat împovărați cu mine,
dimineața mă zorește să-i anunț mijirea.
O, ce pedeapsă, un junghi lăuntric
mă ține din drum.

Răsare-un trandafir plăpând,
plantat de mâinile mele
și udat cu viața mea,
spinii lui se frâng în mine.

Caut bâjbâind primprejur să deschid o poartă,
sperând în zadar să-ntâlnesc pe cineva,
o-nvălmășeală de pereți și uși
mi se prăbușește-n cap.

Luna  radiază
licuriciul strălucește,
rănile marchează un drum îndepărtat.

La intrarea-n sat un om ciudat
stă-n picioare,
o raniță pe umăr,
mâna pe alcaua porții,
murmură:
„Grija pentru acest destin
 face ca ochii mei istoviți să-și piardă somnul''.

traducere din spaniolă - g.Cristea

Nimā Yushij, numit și Nimā, născut Ali Esfandiāri, a fost un poet persan. El este renumit pentru stilul său de poezie pe care l-a popularizat, numit she'r-e acum, cunoscut și sub numele de She'r-e Nimaa'i în onoarea sa după moartea sa. Este considerat tatăl poeziei moderne persane. 

(Wikipedia)

A la luz de la luna
de Nima Yushij

La luna está radiante,
luciérnaga brilla,
el sueño pocas veces se interrumpe,
sin embargo, la aflicción por este suerte descuidada interrumpe el sueño en mis
ojos cansados.

El amananecer se yergue apesadumbrado conmigo,
la mañana me urge a anunciar su arribo.
Oh, qué pena, una espina interior
me detiene en mi ruta.

Brota una delicada rosa,
que planté con mis manos
y regué con mi vida,
sus espinas se rompen dentro de mí.

Busco torpemente alrededor para abrir una puerta
esperando inútilmente encontrar a alguien,
un conglomerado de paredes y puertas
se derrumba sobre mi cabeza.

La luna está radiante,
la luciérnaga brilla,
las llagas marcan un camino distante.

De pie ante la aldea
un hombre singular,
una mochila sobre su espalda,
la mano sobre la aldaba,
murmura:
"La preocupación por esta suerte
hace perder el sueño a mis ojos cansados".

Traducido del persa por Sahand y Clara Janés

Copila - de Nazim Hikmet

 

Eu astăzi bat la ușa ta, 
la fiecare, rând pe rând; 
E clar că nu mă poți vedea, 
căci morții vin decât în gând.

Eu am murit de zece ani 
în Hiroshima, mi-amintesc!
N-aveam decât vreo șapte ani. 
Copiii morți, cred,  nu mai cresc.

Mi-a ars întâi părul vâlvoi,
iar ochii s-au topit spontan;
Am devenit cenușă-ploi,
împrăstiată-n vânt, noian.

Nu am venit să-mi dați în dar
nimic din ceea ce aș vrea; 
Copiii-arzând ca un dolar 
nici dulciuri nu mai pot mânca.

Mătușă, bat la uși de lemn
și unchiule, în scris să-mi dați: 
ca pruncii să trăiască demn
și-uciși să fie nu-i lăsați!

traducere - g.Cristea

Kiz Çocuğu
de Nazim Hikmet

Kapıları çalan benim
kapıları birer birer.
Gözünüze görünemem
göze görünmez ölüler.

Hiroșima'da öleli oluyor
bir pe yıl kadar.
Yedi yașında bir kızım,
büyümez ölü çocuklar.

Saçlarım tutuștu önce,
gözlerim yandı kavruldu.
Bir avuç kül oluverdim,
külüm havaya savruldu.

Benim sizden kendim için
hiçbir șey istediğim yok.
Kereker bile yiyemez ki
kâat gibi yanan çocuk.

Çalıyorum kapınızı, teyze,
amca, bir imza ver.
Çocuklar öldürülmesin
șeker de yiyebilsinler.

Recunoaştere - de Chely Lima

 

Îmi dezgrop chipul
ce nălucește toate fețele tribului meu.
Le extrag cu multă migală din întuneric,
le-atârn de țepele ofensei cu care plantară
pe fiecare dintre mormintele lor, mormântul meu.
În ochiului drept nefericire, un râs strident
sub pleoapa stângă, un tic, o gură strâmbă,
pictată uneori, puțin frântă, nesărutată.
Mărcile infamiei pe obraji, triunghiuri imposibile,
veșminte sfâșiate. Limba aridă.
Un laț de negare: vei fi, vei fi, vei fi
cum trebuie să fii. Vei fi cum nu poți fi,
cum te obligă să fii - de frică.
Tribul meu fantomă ascuns în hainele altora.
Propriul meu trib s-a-mprăștiat prin lume. Multicolor.
Cu aripi fracturate. Nocturni fără speranță.
Înnebuniți. Vânzând ultima treaptă 
a scării lui Iacob. Fețe crispate.
Măști nu, niciodată. Chipul meu.
O față deteriorată a ceea ce suntem.
Masticată glorie a cine suntem.
Reconstruiesc cu pumnul strâns
în buzunar. Îmi reconstruiesc tribul,
chipul meu pentru prima dată fără mască.

traducere - g.Cristea

   
Reconocimiento
de Chely Lima

Estoy desenterrando mi rostro,
que es todos los rostros de mi tribu.
Trabajosamente los extraigo de la oscuridad,
los cuelgo de las estacas de afrenta que plantaron
sobre cada una de sus tumbas, mi tumba.
En el ojo derecho desamparo, una risa estridente
bajo el párpado izquierdo, un tic, la boca torcida,
pintada a veces, un poco rota, des-besada.
Sellos de infamia en las mejillas, triángulos imposibles,
vestiduras rasgadas. La lengua árida.
Un dogal de negación: Serás, serás, serás
como tienes que ser. Serás como no puedes ser,
como te obligan a ser a punta de miedo.
Mi tribu fantasma escondida en ropas ajenas.
Mi propia tribu esparcida por el mundo. Multicolor.
Con las alas fracturadas. Nocturnos sin remedio.
Enloquecidos. Vendiendo el último peldaño
de la escala de Jacob. Caras crispadas.
Antifaces de nunca-jamás. Mi rostro.
La faz vulnerada de lo que somos.
La masticada gloria de lo que somos.
Estoy reconstruyendo con un puño apretado
en el bolsillo. Reconstruyendo mi tribu,
mi rostro por primera vez sin máscara.

Copilărie - de Chely Lima

 

1

Un băiat singur, cu capul plecat.
Discul se-nvârte. Lebede coboară-n zbor razant.
Un copil ce-ncearcă inutil să-și pună un nume.
Iubește toată lumea. Nu cunoaște limite sau vrăji.
Vrea o spadă și un cal negru, neștiind
cine-o așteaptă în turnul păzit de balaur.
Se vede într-un timp ce nu există.
Se-ntrezărește într-un război corp la corp.
Apa de mare o revendică cu un plescăit voluptuos.
Muzica o învăluie într-un giulgiu de ceață, o diluează.
Un băiat serios, cu ochi galbeni ca cei ai bufnițelor.
Nu știe unde este tribul lui. El nu știe.
Îți extinde degetele și mâna - e un păianjen, o stea,
un mic animal palid care caută ceva de care să se-agațe.
Își atinge claviculele cu vârful arătătoarelor reci;
se mușcă încercând zadarnic să simtă gustul
propriului sânge. Își pierde răbdarea.
Vrea să lapideze cuibul dorințelor secrete,
pe care melodia îl dezvăluie pe jumătate.
Un copil cufundat în el, așezat pe genunchii morții.
Vrea ca toată lumea să fie iubita lui, prada sa,
în vânătoarea care se-anunță.
Muzica face o piruetă, începe să se retragă,
desenează o spirală pe discul de vinil negru, expiră.

2

Avea un înger păzitor ce părea un cântăreț de rock.
Părul lung, dezordonat, cârlionțat.
Gura la doi milimetri de microfon, surâzătoare
ambiguă ca cea a ,,Sfântului Ioan'' de Da Vinci, curbată
și foarte roșie, aproape sângerândă. Talia
ondulând din trunchiul sfârcurilor ascuțite.
Fesele strânse. Coapsele pe punctul de-a lua foc.
Un înger dezbrăcat sub fulgarinul său gri.
Un înger cu cearcăne demascatoare.
Cu o funingine suspectă pe pleoape.
Cu ochelari obscuri pentru a-l deruta pe Dumnezeu.
În fiecare seară mă legăna, mă adormea cu povești
despre orgii cerești care dăinuiau o mie de ani.
Îmi cosea costumele de tocilar, de student studios.
El mă sfătuia ce măști să port, ce tonuri de voce
să emit la momentele potrivite, ce camuflaje
de cameleon să mi se impregneze pe piele.

traducere - g.Cristea

Chely Lima ( Havana , 6 ianuarie 1957) este numele literar al scriitorului  nord-american de origine cubaneză care a fost înregistrat la nașterea sa sub numele de Graciella Lima Álvarez. Narator, poet și dramaturg; precum și fotograf, editor, scenarist de film, scenarist de radio și televiziune.
     În 1979 l-a cunoscut pe scriitorul Alberto Serret , care avea să-i devină partener și colaborator în numeroase proiecte literare și artistice; în anul următor s-au mutat amândoi în Insula Pinilor , unde Chely a lucrat mai întâi ca consultant în teatru pentru un grup de teatru pentru copii și mai târziu ca consultant literar. Acolo și-a început activitatea și ca redactor al unui buletin literar.
    Are o prodigioasă activitate literară, scriind poezie, proză de ficțiune și dramaturgie, și de asemenea numeroase scenarii de filme și librete pentru radio și TV.
     De-a lungul timpului i s-au decernat mai multe premii pentru activitatea literară și artistică.

Infancia
de Chely Lima

1

Una niña sola, cabizbaja.
El disco gira.  Los cisnes bajan en vuelo rasante.
Una niña que trata inútilmente de darse un nombre.
Ella ama a todos.  Ella no sabe de límites ni hechizos.
Quiere una espada y un caballo negro, pero desconoce
a quien le espera en la torre que custodia el dragón.
Se ve en un tiempo que no existe.
Se intuye en una guerra cuerpo a cuerpo.
El agua del mar la reclama con un chasquido de lujuria.
La música la enreda en una sábana de niebla, la diluye.
Una niña seria, con los ojos amarillos como los de los búhos.
Ella no sabe dónde está su tribu.  Ella no sabe.
Extiende los dedos y su mano es una araña, una estrella,
un pequeño animal pálido que busca a qué asirse.
Se toca las clavículas con la punta de los índices fríos;
se muerde intentando inútilmente probar el sabor
de su propia sangre. Se impacienta.
Quiere apedrear el nido de secretas apetencias
que la melodía revela a medias.
Una niña absorta, sentada en el regazo de la muerte.
Ella quiere que todos sean sus amantes, sus presas
en la cacería que se anuncia.
La música hace un giro, empieza a replegarse
traza una espiral en el long-playing negro, expira.

2

Tenía un ángel guardián que parecía un cantante de rock.
El pelo largo, enredado, ensortijado.
La boca a dos milímetros del micrófono, sonriente,
ambigua como la del San Juan de Da Vinci, curvada
y muy roja, sangrienta casi. La cintura,
sobre el torso de tetillas puntiagudas, ondulando.
Las nalgas apretadas. Los muslos a punto de quemarse.
Un ángel desnudo debajo de su sobretodo gris.
Un ángel con ojeras delatoras.
Con un tizne sospechoso en los párpados.
Con lentes oscuros para despistar a Dios.
Todas las noches me arrullaba, me dormía con historias
de orgías celestes que duraban mil años.
Cosía mis disfraces de nerd, de estudiante estudioso.
Aconsejaba qué máscaras usar, qué tonos de voz
emitir en los momentos oportunos, qué camuflajes
de camaleón ceñirme al pellejo.

Femeie de culoare - de Nancy Morejón

 

Încă simt mirosul de spumă al mării pe care m-au făcut s-o travesez.

Nu-mi aduc aminte acea noapte.
Nici măcar oceanul n-aș putea să mi-l amintesc.
Dar nu primul corb de mare pe care l-am zărit.
Norii, înalți, ca niște martori oculari nevinovați.
Poate că nu mi-am uitat țărmul pierdut și nici limba ancestrală, 
m-au lăsat aici și aici am supraviețuit.
Și pentru că am muncit ca o fiară,
am renăscut pe-acest pământ.
La câte stratageme mandingo* am încercat să recurg...

      M-am răzvrătit.
Alteța Sa m-a cumpărat dintr-un târg.
După ce i-am brodat tunica, am născut un băiețel.
Fiul meu n-a avut nume...
Iar Alteța Sa a murit de mâinile unui lord englez, apretat.

    Am cutreierat.
Acesta-i pământul unde-am îndurat umilințe și biciuiri.
Am cutreierat de-a lungul tuturor râurilor sale.
Am semănat sub soarele lui și-am cules fără să mânânc vreo recoltă.
Locuiam într-o baracă.
Eu însumi am adus pietrele pentru a o construi,
cântând în ritmul natural al păsărilor naționale.

  M-am răsculat.
Pe acest pământ am atins sângele umed
și oasele putrede ale multor sclavi,
aduși aici, sau nu, la fel ca mine.
Nu m-am gândit niciodată să mă reîntorc în Guineea.
Eram din Guineea? Din Benin? Să fi fost
din Madagascar? Sau din Capul Verde?
Am muncit înzecit.
Mi-am întemeiat mai trainic cântul milenar și speranța.
Aici mi-am construit lumea.

    M-am retras pe munte.
Independența mea adevărată a fost sihăstria
și am călărit printre trupele lui Maceo**.
Doar că s-a-ntâmplat c-un secol mai târziu,
însoțită de urmașii mei,
de pe-un munte albastru.***

       Am coborât de pe creste
Pentru a pune capăt capitalurilor și cămătăriilor,
deținute de generali și bancheri.
Deviza de-acum: ​​abia azi avem și creăm.
Nimic nu ne este străin.
Al nostru-i pământul. 
Ale noastre - marea și cerul.
Ale noastre - magia și himera.
Și le văd pe toate dansând, ca și mine,
în jurul copacului ce l-am plantat pentru binele comun.
Lemnul său darnic rezonează deja.

traducere - g.Cristea

Notă*
mandingo - aici, se referă la triburi războinice care trăiesc în regiunea văii superioare a râului Niger, din vestul Africii.
Maceo - Jose Antonio de la Caridad Maceo y Grajales ( Santiago de Cuba , 14 iunie 1845 - San Pedro , Punta Brava , 7 decembrie 1896 ) a fost un general cubanez, al doilea comandant al Armatei de Eliberare a Cubei, supranumit „Titanul de Bronz ».
munte albastru - aici, se referă la Pico Turquino (Vârful albastru) care este punctul cel mai înalt din Cuba. Este situat în partea de sud-est a insulei, în zona de munte Sierra Maestra.Fidel Castro și soldații săi au atins vârful în 1957 în timpul insurgenței lor. Potrivit lui Che Guevara, al doilea comandant al lui Castro, muntele a avut o „semnificație aproape mistică” pentru revoluționari. 

Mujer negra

de Nancy Morejón

Todavía huelo la espuma del mar que me hicieron atravesar.

La noche, no puedo recordarla.

Ni el mismo océano podría recordarla.

Pero no olvido el primer alcatraz que divisé.

Altas, las nubes, como inocentes testigos presenciales.

Acaso no he olvidado ni mi costa perdida, ni mi lengua ancestral

Me dejaron aquí y aquí he vivido.

Y porque trabajé como una bestia,

aquí volví a nacer.

A cuanta epopeya mandinga intenté recurrir.

   Me rebelé.

Su Merced me compró en una plaza.

Bordé la casaca de su Merced y un hijo macho le parí.

Mi hijo no tuvo nombre.

Y su Merced murió a manos de un impecable lord inglés.

  Anduve.

Esta es la tierra donde padecí bocabajos y azotes.

Bogué a lo largo de todos sus ríos.

Bajo su sol sembré, recolecté y las cosechas no comí.

Por casa tuve un barracón.

Yo misma traje piedras para edificarlo,

pero canté al natural compás de los pájaros nacionales.

  Me sublevé.

En esta tierra toqué la sangre húmeda

y los huesos podridos de muchos otros,

traídos a ella, o no, igual que yo.

Ya nunca más imaginé el camin a Guinea.

¿Era a Guinea? ¿A Benín? ¿Era a

Madagascar? ¿O a Cabo Verde?

Trabajé mucho más.

Fundé mejor mi canto milenario y mi esperanza.

Aquí construí mi mundo.

  Me fui al monte.

Mi real independencia fue el palenque

y cabalgué entre las tropas de Maceo.

Sólo un siglo más tarde,

junto a mis descendientes,

desde una azul montaña.

Bajé de la Sierra

Para acabar con capitales y usureros,

con generales y burgueses.

Ahora soy: sólo hoy tenemos y creamos.

Nada nos es ajeno.

Nuestra la tierra.

Nuestros el mar y el cielo.

Nuestras la magia y la quimera.

Iguales míos, aquí los veo bailar

alrededor del árbol que plantamos para el comunismo.

Su pródiga madera ya resuena.

Hartă maritimă - de Nancy Morejón

 

Privesc toate apele,
din adâncurile mării,
și acolo ești tu ca-ntr-o-ncăpere ce se micșoreaz-accelerat
și acolo sunt eu fără cuvinte, mișcându-mă prin spuma
ce vălurește până la inima ta.
Se contopesc către dragostea noastră
cele patru puncte cardinale
și epavele de ambarcațiuni care ar putea
supraviețui naufragiului unui sfert de secol.
Vom continua să ne iubim pentru totdeauna.
Și ne vom ridica frunțile
în aurul ferecat al tăcutului crâng,
până vom ajunge, din nou, la piciorul celor o sută de mări.
Într-o maree a trupurilor noastre.
Acolo, în freamătul refluxului, gura ta, trupul meu și-a ta splendoare.
Pe harta asta maritimă nu-i destul spațiu pentru toate-acestea.

traducere - g.Cristea

Carta nautica
de Nancy Morejón

Miro las aguas todas
desde las profundidades del mar
y allí estás como en un cuarto menguante acelerado
y allí estoy sin palabras, móvil entre la espuma
que navega hasta tu corazón.
Y hacia nuestro amor avanzan
los cuatro puntos cardinales
y los restos de barcas y navíos que pudieron
sobrevivir al naufragio de un cuarto de siglo.
Seguiremos amándonos a perpetuidad.
Y alzaremos nuestras cabezas
en el oro cerrado de la arboleda muda
hasta llegar, de nuevo, al pie de los cien mares.
En la pleamar tu cuerpo y mi cuerpo.
Allá en la bajamar tu boca y mi cuerpo y tu esplendor.
En esta carta náutica no hay espacio posible para ellos.

Apodaca* - de Nancy Morejón

 

Fiind încă pustiu,
strălucind în inima fără grai
a peregrinei,
pătrund în curgerile tale,
cufundată pentr-o clipă sub presiunile
unui golf tăcut,
ce-atinge străfundul insulelor.
O maimuță minusculă
își mijește ochișorii de bufniță speriată
pândind în asfințit umbra Reginei**;
maimuțică vioaie,
ca un colibri de chiapaneco***.

Și un uliu își ia zborul.

Orele se scurg
ca apa caldă care saltă printre pietre,
înaintea fiecărei porți vechi,
înaintea fiecărui prag de fum,
printre geamuri încărunțite și gratii ascunse,
dărăpănate,
înroșite de sănătosul vânt de Prado****.
Apoi se rostogolesc zorii
astfel încât această peregrină să meargă
pe-ngusta și lunga stradă din Havana, care se numește
Apodaca.

traducere - g.Cristea

Notă*
Apodaca - bulevard și cartier, situat în centrul vechi al capitalei Havana, Cuba.
umbra Reginei - se referă la statuia reginei Isabela a II-a a Spaniei 
chiapaneco - specific statului Chiapas, care este unul din cele 31 de state federale ale Mexicului. 
Prado - Paseo del Prado, este o lungă promenadă în Havana, lângă zidul vechi al orașului și diviziunea dintre Centro Habana și Vechea Havana.

Apodaca
de Nancy Morejón

Todavía despoblada,
brillando en el corazón sin habla
de la peregrina,
entro hacia tus corrientes
sumida por ahora bajo las presiones
de un golfo mudo
que toca el fondo de las islas.
Un mono pequeñito
asoma sus ojazos de lechuza intranquila
y acecha en la penumbra la sombra de la Reina;
monito vivaz
como un colibrí chiapaneco.

Y un gavilán levanta vuelo.

Transcurren las horas
como un agua tibia que saltara entre piedras,
ante cada puerta vieja,
ante cada umbral de humo,
entre vitrales cenicientos y rejas escondidas,
destartaladas,
enrojecidas por el sano viento del Prado.
Y rueda la mañana
para que esta peregrina vaya recorriendo
la estrecha y larga calle habanera que llaman
Apodaca.

Mamă - de Nancy Morejón

 

Mama mea n-a avut grădină,
decât insule stâncoase
plutind, sub soare,
pe coralii lor sensibili.
În ochii ei n-a-nflorit nici un ram,
ci doar multe vergele.
Au fost vremurile acelea, când alerga desculță
pe drumul orfelinatelor
și nu-nvățase încă să râdă,
când putea privi doar orizontul.
Ea n-a avut budoar de marmură, 
nici sufragerie de răchită
cu vitralii umbroase și luxuriante
Mama a avut doar cântecul și basmaua,
pentru a-mi legăna speranțele lăuntrice,
pentru a-și ridica funtea de regină uitată
și-a ne lăsa palmele sale, ca niște pietre prețioase,
stavilă  ruinelor reci ale vrăjmașului.

traducere - g.Cristea

    Scriitoarea Nancy Morejón este una dintre cele mai relevante voci din poezia cubaneză actuală și, prin extensie, în America Latină. O adeptă a artei lirice, dar și o admiratoare a lui Nicolás Guillén, ne-a oferit compoziții în care a îmbogățit așa-numita poezie neagră; dar opera ei merge mai departe, iar acest lucru este demonstrat de numeroasele versuri în care poeta se contopește în viața de zi cu zi a Havanei natale și în procesele revoluționare ale țării sale; fără a uita unul dintre aspectele sale poetice precum fuziunea poeziei cu alte arte. Pe lângă faptul că este poetă, eseistă, traducătoare și naratoare, este și membră a Academiei Cubaneze de Limbi și prezidează asociația scriitorilor UNEAC Scriitori și artiști cubanezi. În anul 2001 i s-a decernat Premiul Național de Literatură din Cuba.

Madre
de Nancy Morejón

Mi madre no tuvo jardín
sino islas acantiladas
flotando, bajo el sol,
en sus corales delicados.
No hubo una rama limpia
en su pupila sino muchos garrotes.
Qué tiempo aquel cuando corría, descalza,
sobre la cal de los orfelinatos
y no sabía reir
y podía siquiera mirar el horizonte.
Ella no tuvo el aposento del marfil,
ni la sala de mimbre,
ni el vitral silencioso del trópico.
Mi madre tuvo el canto y el pañuelo
para acunar la fe de mis entrañas,
para alzar su cabeza de reina desoída
y dejarnos sus manos, como piedras preciosas,
frente a los restos fríos de enemigo.

Țigăncușa - de Rubén Darío

 

Ne'nchipuit de frumos mai dansa. Diamante
negre-i erau ochii străfulgerând scânteia;
Avea chip frumos, frumos ca un  înger, femeia,
aidoma țigăncilor lui Miguel Cervantes.

Ornase cu-o floare roșie și țipătoare
rotundul coc din părul său întunecat,
iar capul ferm, cu gâtu-i lung, bronzat,
avea patina orelor rătăcitoare.

Sub corzile sonore ziceau niște chitare
de-amoruri efemere și amintiri hoinare,
ritmul zbura fandango*, floarea plutea fragranța;

țiganca, îmbătată de-al dragostei desfrâu,
simțea cum lunecă prin decolteu, până la brâu,
frumosul ludovic de aur** al unui scriitor din Franța.

traducere - g.Cristea

Notă*
fandango - vechi dans spaniol cu acompaniament de chitară și de castaniete; melodie după care se execută acest dans.
ludovic de aur - este o monedă franceză de aur. Ea a fost bătută în anul 1640 de regele Ludovic al XIII-lea al Franței. 

     Félix Rubén García Sarmiento, cunoscut sub pseudonimul Rubén Darío (n. 18 ianuarie 1867 - d. 6 februarie 1916) a fost un poet nicaraguan. Mare liric de limba spaniolă, a fost considerat părintele modernismului hispano-american.

    Rubén Darío s-a născut la Metapa, Ciudad Darío, Matagalpa în Nicaragua la 18 ianuarie 1867. A avut o copilărie zbuciumată plină de lipsuri și certuri familiale. La 14 ani începe să scrie și să publice poezie, fiind autodidact. A lucrat mulți ani ca jurnalist în Chile, Argentina, Guatemala sau Costa Rica, apoi ca diplomat. Se întâlnește cu mari poeți hispanoamericani: Julián del Casal, José Martí, Leopoldo Lugones, Rafael Obligado sau Ricardo Jaimes Freyre. Se mută în Europa din 1900, la Madrid și Paris. Via New-York se întoarce în țara sa în 1914, bolnav și părăsit. Moare la Leon pe 6 februarie 1916.

La gitanilla
de Rubén Darío

Maravillosamente danzaba. Los diamantes 
negros de sus pupilas vertían su destello; 
era bello su rostro, era un rostro tan bello 
como el de las gitanas de Miguel Cervantes. 

Ornábase con rojos claveles detonantes 
la redondez obscura del casco del cabello, 
y la cabeza, firme sobre el bronce del cuello, 
tenía la pátina de las horas errantes.

 
Las guitarras decían en sus cuerdas sonoras 
las vagas aventuras y las errantes horas, 
volaban los fandangos, daba el clavel fragancia; 

la gitana, embriagada de lujuria y cariño, 
sintió cómo caía dentro de su corpiño 
el bello luis de oro del artista de Francia.

Omul adâncit în pădure - de José Watanabe

 

Stă așezat pe un pin căzut.
Printre balansarea copacilor, observă oglindirea
sferei de aluminiu
care încununează turnul ascuțit al Pavilionului Canceroșilor.*
Simbol dificil
- sfera.
Omul coboară privirea. Împrejurimile sale sunt mai amabile:
petalele „Florilor de foc”** par să se crape în verdeața
ierbii,
o insectă care nu s-ar vedea, dacă nu ar fi atât de albastră,
își forează cuibul într-o zadă. Și, de asemenea, fluturi.
Nu-i nici o pasăre, ci doar iluzia unei posibile furtuni.
Este timpul instabil dintre anotimpuri.
Dar acum  soarele curge pe razele ce se pierd în humus.
Un fascicul nu se pierde,
ci străpunge un  mic ochi de ploaie.
Băltoaca străfulgeră, și următoarea rădăcină de pin se vaporizează.
De asemenea,
dispare complet și-un iepure alb care evadează din centrul
apei scânteietoare.
Așteptându-l și nemaivăzându-l, omul  întreabă:
,,Ce se întâmplă dacă lumina l-a dus pe altă planetă,
și iepurele, deja un animal dintr-o altă substanță, aleargă fericit
fără să fi experimentat capcana, cuțitul, pușca, vulpea,
boala sau un altă cauză
a morții?''
(„O, Doamne, nu vreau să fug de moarte, ci de
cauzele sale teribile”)
Ea nu este amabilă cu cei din în jurul său.
Vântul vremii instabile coboară violent.

traducere - g.Cristea

Notă*

Pavilionul Canceroșilor - Romanul ,,Pavilionul canceroşilor'', scris de Alexandr  Soljeniţîn, a apărut în Franţa, la editura Juillard, în 1968. În 1970 Academia Suedeză i-a acordat Premiul Nobel pentru literatură lui Soljeniţîn, datorită acest roman, cu motivarea: „pentru forţa etică cu care a urmat tradiţiile esenţiale ale literaturii ruse.”
,,Florilor de Foc'' - se referă la florile ciulinilor care, conform tradițiilor populare, videcă tumorile. Sintagmă regăsită în roman.

José Watanabe Varas ( Trujillo , 17 martie ca cum 1945 - Lima , 25 din aprilie ca și 2007 ), a fost un renumit poet din Peru.
Watanabe a avut o copilărie foarte săracă, părinții lui au lucrat ca țărani la o plantație de zahăr din nordul țării până când soarta le-a surâs: au câștigat la loteria din Lima și Callao și au călătorit la Trujillo, capitala provinciei. Apoi, José a migrat la Lima pentru a urma studii superioare, dar amintirea lui Laredo va rămâne mereu în memoria sa, motiv pentru care multe dintre poeziile sale sunt amplasate spațial acolo, un Laredo care astăzi există doar, cu cele patru străzi ale sale, în imaginarul creat de poetul.
Numit și un poet înțelept , Watanabe caută să transcendă în poezia sa . De la tatăl său , el nu numai că a învățat controlul manifestărilor emoționale, pe care el le numește reținere ; dar și, mai ales, forma poetică a haiku-ului , cea mai reușită expresie a privirii estice a lumii care, de-a lungul căilor Budismului Zen și Taoismului , caută natura pură și reală care își radiază misterul în fiecare observație.

Hombre adentrado en el bosque
de José Watanabe

Está sentado sobre un pino caído.
Entre el balanceo de los árboles observa el espejear
de la esfera de aluminio
que corona la torre puntiaguda del Pabellón del Cáncer.
Difícil símbolo
la esfera.
El hombre baja la mirada. Su alrededor es más amable:
los pétalos de la 'Cati en Llamas' parecen crepitar en el verdor
de la yerba,
un insecto que sería avista si no fuera tan azul
taladra su nido en un alerce. Y también mariposas.
No hay pájaros, tal vez el indicio de una posible tormenta.
Es el inestable tiempo de entre estaciones.
Pero ahora es el sol bajando en haces que se pierden el el humus.
Un haz no se pierde,
incide en un pequeño charco de lluvia.
El charco refulge y la raíz próxima de un pino se esfuma.
Y asimismo
y completamente
desaparece un conejo blanco que de huida salta al centro del
agua fulgurante.
Y esperándolo y no viéndolo más, el hombre pregunta:
'¿Y si la luz lo ha llevado a otro planeta
y el conejo, ya animal de otra sustancia, corre contento
sin haber padecido el rigor de trampa, cuchillo, escopeta, zorro,
enfermedad u otro modo
de la muerte?'
('Oh Señor, no es de la muerte que quiero huir sino de sus
terribles modos')
Ya no es amable su alrededor.
El viento del tiempo inestable desciende violento.

Între disperare și speranță - de Jidi Majia

 

Nu știu
Ce se află pe ultima pagină
A cărții sfinte a Ierusalimului,
Știu doar că o bombă explodă
Într-un autobuz din Betleem,
Când treceam pe lângă o cafenea de pe marginea drumului;
În explozia care a avut loc acolo, încă o dată, 
Speranța care apăruse din disperare, 
Într-o clipă, s-a dovedit a fi o himeră.

Nu știu
Dacă se poate folosi durerea ca balanță,
Pentru a cântări viața și moartea,
Durerea este un eveniment de rutină
În fiecare colț al Ierusalimului;
Și totuși nu am renunțat niciodată
Să denunț violența și la dorința mea de pace;
Cred că gloanțele
Ar trebui uitate pentru totdeauna;
Acum, dincolo de Zidul Izolării, chiar în această zi
Strigătele copiilor
Sunt îmbibate de sânge;
Nu voi mai putea crede din nou în forța supremă a creației,
Deoarece caruselul violenței 
Ne-a redus speranțele de o mie de ori
Pentru nimic, rămânând doar disperarea.

Istoria acestui oraș
Pare să fie la fel
Din ziua nașterii sale;
Trădarea și ura le-au ținut companie oamenilor;
Chiar și mângâind o piatră, aici,
Înseamnă mângâierea lacrimilor omenești
(de aceea când ascultăm pietrele Ierusalimului,
Auzim doar bocet)
Nu știu
Ce se află pe ultima pagină
A cărții sfinte a Ierusalimului,
Dar știu
Că-n vechiul oraș Ierusalim,
Între speranță și disperare,
Există o singură cale de-a alege 
- Calea păcii!

traducere din spaniolă - g.Cristea

     Jidi Majia, de naţionalitate yi, nuosu, este poet, scriitor chinez. S-a născut în anul 1961, în Munţii Marele Liang, provincia Sichuan. În 1982 a absolvit Secţia de limbă chineză din cadrul Institutului Naţionalităţilor din Sud-Vest.
    A fost secretar al Secretariatului Asociaţiei Scriitorilor din China, viceguvernator al Provinciei Qinghai. În prezent este membru al Comitetului Permanent al Comitetului Provinciei Qinghai, Şeful Departamentului de propagandă, Preşedintele Asociaţiei scriitorilor minorităţilor naţionale, Consilier al Asociaţiei de poezie a Chinei.
   Din anul 2007, organizează Festivalul internaţional de poezie Lacul Qinghai, fiind preşedintele Comitetului de organizare a festivalului, şi totodată preşedintele Comitetului de organizare şi preşedintele Comitetului de acordare a premiilor ale Festivalului internaţional de poezie Anvelopa Tibetană de Aur.
   A primit numeroase premii pentru poezie în China şi în străinătate. Opera sa a fost tradusă în engleză, franceză, germană, spaniolă, polonă, cehă, sârbă, coreeană, şi a fost publicată în mai bine de o duzină de ţări.  

(Editura Ideea Europeană)

Entre el desespero y la esperanza

de Jidi Majia 

No sé

Que se encuentra en la última página

Del sagrado libro de Jerusalén

Ahora sé que una bomba explotó

Sobre un bus de Belén

Mientras pasaba por un café al borde de la carretera

En la explosión que ocurrió allí, una vez más

La esperanza que había surgido de la desesperación

En un instante, resultó ser una burbuja

No sé

Si pueda usar el dolor como la escala

Para pesar la vida y la muerte

Pero este es un rutinario acontecimiento

En cada esquina de Jerusalén

Sin embargo, nunca he abandonado

Mis denuncias contra la violencia y mi añoranza de paz

Pienso que las balas

Deberían ser relegadas al pasado para siempre

Ahora, justo más allá del Muro del Aislamiento, este mismo día

Los gritos de los niños

Se empapan de sangre

Nunca podré volver a creer nuevamente en la suprema fuerza de la creación

Porque el ciclo de la violencia

Ha reducido nuestras esperanzas mil veces

Para nada salvo la desesperación

La historia de esta ciudad

Parece destinada a ser así

Desde el día de su nacimiento

La traición y el odio le han hecho compañía a la gente

Incluso acariciar una piedra aquí

Significa acariciar lágrimas humanas

(por eso cuando escuchamos a las piedras aquí

Escuchamos sólo llanto)

No sé

Que se encuentra en la última página

Del sagrado libro de Jerusalén

Pero sé

Que en la antigua ciudad de Jerusalén

Entre la esperanza y la desesperación

Sólo hay un camino a escoger

-¡El camino de la paz!

Traducido del chino - León Blanco