Uitare - de Octavio Paz

 

Închide ochii și pierde-te-n întuneric,
sub frunzișul roșu al pleoapelor.
Scufundă-te-n aceste vârtejuri
de sunet ce zumzăie și cad,
și răsună acolo, în depărtare,
până-n străfundul timpanului,
ca o cascadă asurzitoare.

Scufundă-ți ființa-n întuneric,
îneacă-ți pielea,
adânc, în măruntaiele tale;
ce te uimesc și-ți orbesc
osul, o scânteie palidă,
iar între abisuri și golfuri tenebroase
deschide-ți penajul albastru spre focul rătăcitor.

În astă umbră fluidă a visului
ți se umezește goliciunea;
abandonează-ți forma, spuma
care nu știe pe cine-a lăsat la țărm;
pierde-te-n tine, infinito,
în ființa ta infinită,
suflet ce se ascunde-n altă mare:
uită-te și uită-mă.

În astă uitare fără vârstă sau profunzime,
buze, sărutări, iubire, totul renaște:
stelele sunt fiicele nopții.

traducere - g.Cristea

Olvido
de Octavio Paz

Cierra los ojos y a oscuras piérdete
bajo el follaje rojo de tus párpados.
Húndete en esas espirales
del sonido que zumba y cae
y suena allí, remoto,
hacia el sitio del tímpano,
como una catarata ensordecida.

Hunde tu ser a oscuras,
anégate la piel,
y más, en tus entrañas;
que te deslumbre y ciegue
el hueso, lívida centella,
y entre simas y golfos de tiniebla
abra su azul penacho al fuego fatuo.

En esa sombra líquida del sueño
moja tu desnudez;
abandona tu forma, espuma
que no sabe quien dejó en la orilla;
piérdete en ti, infinita,
en tu infinito ser,
ser que se pierde en otro mar:
olvídate y olvídame.

En ese olvido sin edad ni fondo,
labios, besos, amor, todo renace:
las estrellas son hijas de la noche.

Bună dimineața Dianei - Vânătoreasa - de Efrain Huerta

 

Multe dimineți bune, dafin, multe dimineți bune, metal, negură și liniște.
Încă din zori te văd, spic grandios, alergând după ceață,
iar tu ești, în memoria mea, esența orizontului, un vis fragil.
Olaguíbel* ți-a dat perfecțiunea zborului și farmecul inefabil de a fi liniștită,
senină, cu genunchiul în aer și cu sânii pentru totdeauna, ca petalele
ce-ar fi căzut, cu lentoare, din splendidul trandafir al întregii adolescențe.
Multe bune dimineți, o, junglă, lagună a pasiunii, elenă și anxioasă.
Bună dimineața în bronzul tău de violete bronzate și bună dimineața, prietenă,
pentru pântecul tău sau plaja  unde se nasc dorințe de violență spinoasă.
Bună dimineața, vânătoareaso, săgetătoare a zorilor, zeița amurgurilor!
Las la picioarele tale un pic de poftă tinerească și pe umerii tăi, cu greu,
abandonez aripile frânte ale acestui poem.

traducere - g.Cristea

Notă*
Juan Fernando Olaguíbel - a fost un sculptor mexican, autor al unei opere ample care poate fi văzută în diferite părți ale orașului Mexico City ( Diana Vânătoreasa, Fântâna Petróleos ) și în alte orașe mexicane ( Monumentul Pípila ).

Buenos días a Diana Cazadora
de Efrain Huerta

Muy buenos días, laurel, muy buenos días, metal, bruma y silencio.
Desde el alba te veo, grandiosa espiga, persiguiendo a la niebla,
y eres, en mi memoria, esencia de horizonte, frágil sueño.
Olaguíbel te dio la perfección del vuelo y el inefable encanto de estar quieta,
serena, rodilla al aire y senos hacia siempre, como pétalos
que se hubiesen caído, mansamente, de la espléndida rosa de toda adolescencia.
Muy buenos días, oh selva, laguna de lujuria, helénica y ansiosa.
Buenos días en tu bronce de violetas broncíneas, y buenos días, amiga,
para tu vientre o playa donde nacen deseos de espinosa violencia.
¡Buenos días, cazadora, flechadora del alba, diosa de los crepúsculos!
Dejo a tus pies un poco de anhelo juvenil y en tus hombros, apenas,
abandono las alas rotas de este poema.

Iubire absolută - de Efrain Huerta

 

Ca o dimineață curată, cu săruturi brune,
când penele zorilor începură
să marcheze inițiale pe cer. Ca o
cădere plană și-un răsărit perfect.

Iubită imens
ca un vioriu de cobalt pur
și-aidoma cuvântului clar al dorinței.

Picătură de-anason în amurg
te iubesc cu acea speranță a poetului sinucigaș
ce s-a legănat pe valuri
cu cea mai mare din trândăviile romantice.

Te privesc așa
cum ar fi privit violetele o dimineață
înecată într-o rouă de amintiri.

E pentru prima dată când o iubire absolută și-auriferă
îmi curge prin vene. 

Cred că-n acest fel te iubesc,
iar un orgoliu argintiu îmi răscolește trupul.

traducere - g.Cristea

        Efrain Huerta ( n. la 18 iunie 1914, în Silao, Guanajuato, Mexic - d. la 3 februarie 1982, în Mexico City) a fost poet și jurnalist mexican. S-a dedicat scrierii poeziei încă de la o vârstă fragedă, deși inițial a dorit să primească o diplomă ca avocat; cu toate acestea, când a fost publicată prima sa carte de poezie, el s-a dedicat scrisului în întregime. Ca poet, Huerta a publicat frecvent din 1930 până în 1982. 

       Ca jurnalist a colaborat cu aproximativ patruzeci de ziare și reviste, unele sub numele său și altele sub pseudonimele sale. A fost activ politic și a susținut Republica Spaniolă în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost fondatorul revistei ,,Taller''. Toată viața a publicat aforisme și mici replici pline de umor, iar în anii șaizeci a creat o nouă formă poetică pe care a botezat-o  „poemínimo”.

(Enciclopedia libre)

Absoluto amor
de  Efraín Huerta

Como una limpia mañana de besos morenos
cuando las plumas de la aurora comenzaron
a marcar iniciales en el cielo. Como recta
caída y amanecer perfecto.

Amada inmensa
como un violeta de cobalto puro
y la palabra clara del deseo.

Gota de anís en el crepúsculo
te amo con aquella esperanza del suicida poeta
que se meció en el mar
con la más grande de las perezas románticas.

Te miro así
como mirarían las violetas una mañana
ahogada en un rocío de recuerdos.

Es la primera vez que un absoluto amor de oro
hace rumbo en mis venas.

Así lo creo te amo
y un orgullo de plata me corre por el cuerpo.

Îmi voi împlânta mâinile-n grădină... - de Forugh Farrojzad

 

Îmi voi împlânta mâinile-n grădină
și vor germina, o știu, o știu, sunt sigură,
iar rândunelele își vor depune ouăle
printre degetele mele pătate de cerneală.
O să-mi prind la urechi două cireșe
roșii, gemene,
și-mi voi lipi pe unghii petale de dalii.
Există o străduță unde băieții
ce mă iubiră cândva,
cu  pletele lor rebele,
gâturi fine
și picioare subțiri,
visează la surâsul inocent al
unei fetițe pe care-a luat-o vântul,
într-o noapte.

Există o străduță ce 
mi-a răpit inima
din cartierele copilăriei.
Călătorie corporală prin arcul temporal
cu un trup ce fecundează
săgeata timpului, 
trupul imaginii ce visează
că se-ntoarce de la bal printr-o oglindă.

E ca și cum cineva moare
și cineva rămâne.

Niciun pescar nu poate 
găsi vreo perlă
într-o apă sărăcăcioasă
- pârâu curgând 
înlăuntrul unui iaz.
Știu un înger firav și trist,
ce sălășuiește-n mare
și care-și atinge inima
cu domolul flaut de lemn.
Un înger delicat și trist,
ce moare cu-nserarea
- pentr-un sărut -
și renaște în zori,
la fel, tânjind un sărut.

traducere - g.Cristea

       Poetă și cineastă iraniană, Forugh Farrojzad (n.la 5 ianuarie 1935, în Teheran, Iran - d. la 13 februsarie 1967, Teheran) a fost o figură extrem de controversată în vremea ei. Ea a întruchipat spiritul de rebeliune împotriva unei societăți iraniene, care în spatele unei occidentalizări aparente, era încă profund legată de dictatele religioase și morale ale unei culturi patriarhale rigide. La cinci decenii după moartea sa tragică la 32 de ani, ea rămâne cea mai importantă și revoluționară voce din literatura persană.
      Opera ei este mărturia unei femei pasionate care trăiește într-o țară plină de contradicții, Iranul anilor 50-60, cu șahul și dolce vita persană, foarte diferită de teocrația care s-a stabilit după Revoluția Islamică. Versurile sale anunță nașterea unei femei noi, care se confruntă cu judecățile morale, religioase și crude ale societății în care trăiește. Atât în scrisul său, cât și în viața privată, a contestat stereotipurile feminine și a șocat întreaga societate iraniană.
     Talentul ei este inconfundabil: feroce, cinstit, înțelegător și minunat de liric, opera sa câștigând un loc de onoare în tradiția veche a poeților persani iluștri.

(Casa del libro)

Hundiré  en el jardin mis manos…
de Forugh Farrojzad 

Hundiré en el jardín mis manos,
germinarán, lo sé, lo sé, lo sé,
y las golondrinas pondrán sus huevos
entre mis dedos sucios de tinta. 
Colgaré de mis orejas dos cerezas
rojas, gemelas,
y pegaré en mis uñas pétalos de dalia.
Hay un callejón donde los chicos
que me amaron hace tiempo,
con los mismos cabellos revueltos,
cuellos finos
y piernas delgadas,
piensan en la sonrisa inocente
de una niña que una noche
se llevó el viento.

Hay un callejón que 
mi corazón ha robado
a los barrios de la infancia.
Viaje corporal por la línea del tiempo
con un cuerpo que fecunda
la línea del tiempo,
el cuerpo de una imagen que se piensa
que vuelve de la fiesta en un espejo. 

Así es como alguien muere
y alguien se queda. 

Ningún pescador puede
encontrar ninguna perla
en un arroyo humilde,
arroyo que desemboca
en una charca.
Sé de un ágel pequeño y triste
que vive en el mar
y toca su corazón
con un ney de madera lentamente.
Un ángel pequeño y triste
que muere de noche
por un beso
y nace al amanecer
también por un beso.

traducción del persa -  Clara Janés y Sahand

Noapte de vară - de Octavio Paz

 

Palpez și simt tot trupul nopții,
vara ce te-mbăiază-n râuri,
suflare în care stelele se-neacă,
mireasma unei guri,
din buzele pământului.

Tărâm de buze, gură
unde un  iad agonizând răsuflă,
buze prin care cerul plouă,
iar  apa cântă și naște paradisuri.

E-n flăcări arborele nopții,
și așchiile lui sunt stele,
pupile sunt, sunt păsări.
Și curg lunatice izvoare.
Limbi de sare-incandescentă
peste-o plajă de-ntuneric. 

Totul respiră, trăiește, se revarsă:
lumina-nfiorându-se,
ochiul prin spațiu,
inimi pulsând ritmat
și noaptea-n infinitul său.

O naștere obscură, fără țărmuri, 
se naște-n noaptea verii,
și-n ochiul tău se naște tot văzduhul.

traducere - g.Cristea

 

Noche de verano
de Octavio Paz

Pulsas, palpas el cuerpo de la noche,
verano que te bañas en los ríos,
soplo en el que se ahogan las estrellas,
aliento de una boca,
de unos labios de tierra.

Tierra de labios, boca
donde un infierno agónico jadea,
labios en donde el cielo llueve
y el agua canta y nacen paraísos.

Se incendia el árbol de la noche
y sus astillas son estrellas,
son pupilas, son pájaros.
Fluyen ríos sonámbulos.
Lenguas de sal incandescente
contra una playa oscura.

Todo respira, vive, fluye:
la luz en su temblor,
el ojo en el espacio,
el corazón en su latido,
la noche en su infinito.

Un nacimiento oscuro, sin orillas,
nace en la noche de verano,
en tu pupila nace todo el cielo.

Pasărea era doar o pasăre - de Forugh Farrojzad

 

Ah, ce miros, ce soare frumos! zise pasărea.
Veni primăvara
și căuta-voi de mâncare.

Se ridică de pe marginea balconului
și zbură aidoma unui mesager...

Era firavă pasărea.
Nu era împovărată de gânduri.
Pasărea nu citea ziarele.
Nu avea datorii.
Pasărea nu-i cunoștea pe oameni.
Prin văzduh,
peste sângeriul luminii,
pasărea zbură dincolo de înălțimile gândurilor,
experimentând nebunește
efemerul albastrului divin.

Ah, pasărea era doar o pasăre.

traducere din spaniolă - g.Cristea

     Poetă și cineastă iraniană, Forugh Farrojzad (n.la 5 ianuarie 1935, în Teheran, Iran - d. la 13 februsarie 1967, Teheran) a fost o figură extrem de controversată în vremea ei. Ea a întruchipat spiritul de rebeliune împotriva unei societăți iraniene, care în spatele unei occidentalizări aparente, era încă profund legată de dictatele religioase și morale ale unei culturi patriarhale rigide. La cinci decenii după moartea sa tragică la 32 de ani, ea rămâne cea mai importantă și revoluționară voce din literatura persană.
      Opera ei este mărturia unei femei pasionate care trăiește într-o țară plină de contradicții, Iranul anilor 50-60, cu șahul și dolce vita persană, foarte diferită de teocrația care s-a stabilit după Revoluția Islamică. Versurile sale anunță nașterea unei femei noi, care se confruntă cu judecățile morale, religioase și crude ale societății în care trăiește. Atât în scrisul său, cât și în viața privată, a contestat stereotipurile feminine și a șocat întreaga societate iraniană.
     Talentul ei este inconfundabil: feroce, cinstit, înțelegător și minunat de liric, opera sa câștigând un loc de onoare în tradiția veche a poeților persani iluștri.

(Casa del libro)

El pájaro era sólo un pájaro
de Forugh Farrojzad 

Oh, que olor, que brillo del sol! dijo el pájaro
La primavera ha llegado
y buscaré alimento

El pájaro se elevó desde el canto de la baranda
y voló como un mensaje
 
El pájaro era pequeño 
El pájaro no pensó
El pájaro no leía los diarios
El pájaro no tenía préstamos
El pájaro no conocía a los hombres
En el cielo,
sobre la luz roja,
voló el pájaro a través de las alturas de los pensamientos
y experimentó locamente
los momentos del azul celeste

Oh, el pájaro era sólo un pájaro.

 Traducción del persa -  Clara Janés y Sahand

Sub umbra ta clară - de Octavio Paz

 

Un trup, unul solitar, un singur trup,
un trup ca ziua revărsată,
și noaptea devorată;
sclipirea unor fire de păr
ce nu potolesc niciodată
umbra atingerii mele;
o prelungire, un pântec ce răsare
aidoma mării înflăcărate
când atinge fruntea zorilor;
niște glezne, punțile verii;
coapsele nocturne ce se scufundă
în muzica verde a după-amiezii;
sânul înălțându-se
și măturând spumele;
un gât, un singur gât,
mâini atât de-nsingurate,
câteva cuvinte suave ce se scurg
ca nisipul în alt nisip….

Acest lucru ce-mi scapă,
apa și-ncântarea obscură,
mare născându-se sau murind;
aceste buze și dinți,
acești ochi flămânzi,
mă dezbracă de mine
și grația lor furioasă mă nalță
până la cerul liniștit
unde vibrează clipa;
piscul săruturilor,
împlinirea lumii și-a formelor ei.

traducere - g.Cristea

Bajo tu clara sombra
de Octavio Paz

Un cuerpo, un cuerpo solo, un sólo cuerpo
un cuerpo como día derramado
y noche devorada;
la luz de unos cabellos
que no apaciguan nunca
la sombra de mi tacto;
una garganta, un vientre que amanece
como el mar que se enciende
cuando toca la frente de la aurora;
unos tobillos, puentes del verano;
unos muslos nocturnos que se hunden
en la música verde de la tarde;
un pecho que se alza
y arrasa las espumas;
un cuello, sólo un cuello,
unas manos tan sólo,
unas palabras lentas que descienden
como arena caída en otra arena….

Esto que se me escapa,
agua y delicia obscura,
mar naciendo o muriendo;
estos labios y dientes,
estos ojos hambrientos,
me desnudan de mí
y su furiosa gracia me levanta
hasta los quietos cielos
donde vibra el instante;
la cima de los besos,
la plenitud del mundo y de sus formas.

Elegie - de Carilda Oliver Labra

Săruturile mi s-au transformat în pânze de păianjen,
casa s-a aplecat spre pământ,
se năruie;
Este deja frântă,
deși tremură prin pereți și vitralii.

Deschisă ca o mamă, 
 o-nsinuează amurgurile;
e un deșert șters de picioarele mele
ce nu urmăresc pe nimeni.
Am țintuit aceste obloane
pentru-a nu se putea examina agonia,
colbul e stăpânul meu.

Îngropată
 de hârtii și pisici
niciodată nu vor bănui că trăiesc.

traducere - g.Cristea

     Carilda Oliver Labra ( n. la Matanzas , 6 iulie din 1922 - d. la  29 august din 2018 )  a fost una dintre cei mai importanți poeți cubanezi contemporani, recunoscute pe plan internațional. A obținut premiul național de literatură în 1997 și a fost doctor în drept civil.       Pe lângă practicarea profesiei sale de avocat, a lucrat și la biblioteca publică Gener y del Monte din Matanzas și a fost profesor de engleză, desen , pictură și sculptură.

(Enciclopedia libre)

Elegía
de Carilda Oliver Labra

Los besos se me han vuelto telarañas,
la casa se ha venido abajo,
se derrumba;
ya está rota
aunque tiembla entre gajos y vitrales.

Abierta como madre
la aluden los crepúsculos;
es un desierto borrado por mis pies
que no siguen a nadie.
He claveteado estas persianas
para que no examinen la agonía,
el polvo es mi señor.

Sepultada
por gatos y papeles
jamás sospecharán que vivo.

Sălbatică - de Juana de Ibarbourou

 

Beau apa limpede și clară - izvodire -
și lenevesc pe câmp ținându-mi sprijinire
un copăcel de roșcov  lucios și temerar,
ce-n crengile lui poartă dulceața de cuibar.

Așa-mi petrec amiezi, rebelă și bronzată,
pe moalele covor de iarbă aromată
mușcând adânc din carnea căpșunii suculente
sau căutând prin zmeuri miresme imanente.

Mi-e trupul impregnat de-arome vii, focoase
și pajiști împlinite. Prin plete răcoroase
se-mprăștie fâneața cu-aroma ei solară
și sevele de mentă, și floarea de secară.

Sunt liberă, ferice și  tânără mă văz,
precum a fost zeița de grâu și de ovăz!
Neprihănită sunt ca Bendis prin cicori
și-adulmec iarba clară crescând la cântători!

traducere - g.Cristea

Salvaje 
de Juana de Ibarbourou

Bebo el agua limpia y clara del arroyo
y vago por los campos teniendo por apoyo
un gajo de algarrobo liso, fuerte y pulido
que en sus ramas sostuvo la dulzura de un nido.

Así paso los días, morena y descuidada,
sobre la suave alfombra de la grama aromada.
Comiendo de la carne jugosa de las fresas
o en busca de fragantes racimos de frambuesas.

Mi cuerpo está impregnado del aroma ardoroso
de los pastos maduros. Mi cabello sombroso
esparce, al destrenzarlo, olor a sol y a heno,
a savia, a yerbabuena y a flores de centeno.

¡Soy libre, sana, alegre, juvenil y morena,
cual si fuera la diosa del trigo y de la avena!
¡Soy casta como Diana
y huelo a hierba clara nacida en la mañana!

Drumuri - de Concha Urquiza

 

O, dulci cântece de ducă,
curgeți pe extazul meu,
precum vântul printre pânze
și al mării val, mereu.

Peste negrele drumeaguri
încărcații nori zvâcnind,
Peste înroșite drumuri
maiestoasele furtuni,
pe întinsele câmpii,
zboruri de lăstuni...,
cântecul călătoriei
gându-mi umple cu sclipiri.

Cât de lung mi-e drumul lung
dinspre noapte către zori!
- e mai mult decât un tril
de-nsetate buze moi:
"Și ce patimi, ce amor
am la granița din zări!
Care-i drumul de parcurs
pân' la nunțile de flori?"

Calcă Luna ce veghează
printre norii furtunoși;
vântul aspru galopează
cu făclia-i scânteindă;
iar în liniștea vibrantă
vuietul se subțiază
și-și continuă vâltoarea
spre poteca zburătoare,
ca o panglică de onix
noaptea lung se desfășoară.

Negrul drum nerăbdător,
temniță ce zboară-n mare;
fir de aur își îmbracă
peste cântec de chitare:
„Ce cărare va fi tristă,
după ce buzele-ți pleacă?”

traducere - g.Cristea

         Concha Urquiza ( Morelia , Michoacán ; 1910 - Ensenada , Baja California ; 1945 ). A fost o poetă mexicană, considerată de intelectuali drept cel mai bun autor al poeziei mexicane după Sor Juana Inés de la Cruz și Rosario Castellanos, drept „piatra de temelie” a mișcării poetice feminine.

Caminos
de Concha Urquiza

Oh dulce canto de viaje,
mi alegría y mi caudal,
más que en las velas el viento
más que el surco en el mar!

Por los senderillos negros
nubes cargadas de afán,
por los senderillos rojos
alardes de tempestad,
por las llanuras inmensas,
soledad...,
pero una canción de viaje
me llena de oro el morral.

Cuán largo camino largo
desde esta noche a la aurora!
mas un cantarcillo alegre
los labios sedientos moja:
"¡Qué amor y qué amores tengo
allá en fronteras remotas!
¿qué camino será largo
siendo camino de bodas?"

La luna viaja de incógnito
tras las nubes borrascosas;
y galopa el duro viento
con el girón de su antorcha;
en la soledad vibrante
se adelgaza cada nota,
y siguiendo la carrera
de la senda voladora,
como una cinta de onix
la noche se desenrolla.

Negro camino impaciente
cárcel que vuela hacia el mar;
hilillo de oro lo enfrena
la música de un cantar:
"¿qué camino será triste
que a tus labios dulces va?"

Eu Habanera* - de Elena Tamargo

 

Sunt din nou o fată înlăuntrul iernii
și nimeni nu îmi oferă o gardenie.
Doar realinierea planetelor mele
înfiază taciturna din străfundul străzii,
aproape fericită, letargică
sub această piatră roșie.
Neastâmpărul aidoma unui câmp înflorit
e moștenirea firească a unei femei trezite,
un vis desprins de corpul pe care l-a folosit.
Crinii din cartierul Rosita,
singurii mei martori,
așteaptă cucuveaua
din tăcerea mea de apus.
Mă întorc la miezul nopții din această iarnă,
apropie-te, să-mi asculți tamburina și oboiul,
apropie-te, cu riscul de a mă vrăji.
Orașule, orașule,
nu-mi omorî obiceiul de-a fi frumoasă,
de-a mă plimba în pielea goală și a-mi pieptăna părul.
Oraș cu păsări și cisterne,
locul cel mai probabil unde s-a sfârșit o poveste.
Doamne, orașul meu,
hrana mea,
oaza mea repetabilă
la ora când dorm porumbeii.
Cetate care mi-ai binecuvântat insomniile,
târăște-mă spre mare,
fără faruri sau victime,
doar cu alge-n părul meu
și-n părul tău de sare.

traducere - g.Cristea

Notă*

Habanera - Compoziție muzicală, originară din Cuba, cu ritm sincopat și timp moderat; dans care se desfășoară pe acest ritm.

    ,,Elena Tamargo a fost o poetă și eseistă cubaneză, iubită și respectată, născută în Havana în 1954 și decedată la Miami în 2011. În tinerețe, a primit o diplomă în germanistică-filologie și un doctorat în litere moderne. Cei care au ajuns să o cunoască, ne asigură că, chiar și în cele mai grele perioade ale vieții sale, a fost o femeie caldă, extrem de generoasă , cu o dorință nesfârșită de a face bine și cu o personalitate inevitabil atrăgătoare. Și-a petrecut ultimii ani, angajându-se în orice proiect literar pe care știa că l-ar putea întreprinde și, printre colaborările sale, a lucrat redactând recenzii ale pieselor de teatru pentru ,,El Nuevo Herald''. 

      Cancerul, o boală pe care poeta a considerat-o cea mai grea mizerie prin care poate trece o ființă umană, a ucis-o chiar înainte de a-și prezenta cartea intitulată „Zile deja goale" la Târgul Internațional de Carte din Miami, după o lungă luptă cu boala, timp în care activitățile sale artistice nu s-au oprit.

       Printre cărțile sale publicate găsim „Trenul meu pe o hârtie " ; ,,Tu, Havana" ; ,,Calul cuvânt” și „Poezie din umbra amintirii'' .Opera sa a fost extrem de recunoscută,  decernându-i-se Premiul de poezie al Universității Havana și Premiul Poeziei Naționale - Julián del Casal, printre altele.''

(Poemas del Alma)

Habanera yo
de Elena Tamargo

Soy otra vez muchacha en el invierno
y nadie me regala una gardenia.
Pero el regreso de mis lunas
ahíjo taciturna del fondo de la calle
casi feliz, aletargada
bajo esta piedra roja.
Retozo como un campo florecido
es la herencia adecuada de una mujer despierta
un sueño desprendido del cuerpo que lo ha usado.
Los lirios de Rosita
mis únicos testigos
esperan la lechuza
en el silencio mío del oeste.
Vuelvo en la medianoche de este invierno
acércate a escuchar mi tambor y mi oboe
acércate con riesgo de hechizarme.
Ciudad, ciudad
no mates mi manía de ser bella
de pasearme desnuda y cepillarme el pelo.
Ciudad con pajaritos y cisternas
el probable lugar donde acabó una historia.
Ay, mi ciudad
mi pasto
mi sitio recurrente
a la hora en que duermen las palomas.
Ciudad que has bendecido mis vigilias
arrástrame hacia el mar
sin farolas ni víctimas
con algas en mi pelo
y en tu pelo de sal.

Visul cailor morți - de Amalia Iglesias Serna

 

Silviei Plath*

Noaptea pinteni ascunde, păstrează secrete
pentru cel singur, aventurat spre poteci nedormite;
când somnul se-așterne plutind
și-o veche beție se-ntoarce pleoape să-nchidă
- cai ce se frâng în fiece noapte
și apoi re'nvie pentr-un final suicid.

O boltă înaltă, deschisă
pe-o cicatrice lăsată de trupuri lovite, distante
și de galopul penultimei prerii de suflet,
aidoma acelui sunet de porți batante,-n fața toamnei.

Să-i întrebați unde pășesc cu ochii lor  încă fierbinți,
priviri halucinante de adio,
dacă există vreun loc
pe unde își cerșesc neauzitul geamăt.

Prin crăpătura cerului
- încuietoarea lumii, unde se furișează moartea
pândind în prag la dulcea picoteală -
galopul cailor plecați să cadă
și să se piardă-n genuni de canion,
își târâie umila neputință,
imponderabilele-mi coapse încleștate.

Prin suflet, amintiri vâscoase devin ambre,
rășina ce emană coșmaruri din trecut,
solide ca sângele Nazariteanului cel răstignit,
pe unde ochii de copil mi-i  țintuiam nainte de culcare;
ferigi gigantice lovindu-mi fața,
în timp ce mâini tremurătoare loc îmi făceau prin nori,
ca să descopăr lumea
ce-ntotdeauna se afla de-obscura parte-a ceții.

Din spate va veni profundul cu-al său magnet dezlănțuit,
îi simt ca-ntr-un galop puternica sa voce:
cuvântul bântuit, cuvintele răsunătoare
și galoparea constantă pe cristale,
constanta-i galopare ...

Iar în curând zenitul, goliciunea.

Pe-orbita cailor inerți,
o toropeală fără remușcări mă duce către zori.

traducere - g.Cristea

Notă*
Sylvia Plath (n. 27 octombrie 1932, Boston, Massachusetts – d. 11 februarie 1963, Londra) a fost o poetă nord-americancă.

El sueño de los caballos muertos 
de Amalia Iglesias Serna

A Sylvia Plath

La noche esconde espuelas, atesora secretos
para el viajero que se aventura a solas hacia rutas insomnes;
cuando el sueño se acuesta a la deriva
y una embriaguez antigua vuelve a cercar los ojos
-caballos que se despeñan cada noche
y luego recobran vida para volver a suicidarse.

Alta bóveda abierta
sobre la cicatriz que deja el golpear de los cuerpos remotos
y el galopar penúltimo pradera adentro,
semejante al ruido aquel de las puertas abatidas contra el otoño.

Y preguntar a dónde van cada día sus ojos aún calientes,
el alucinado mirar de los adioses
si desde algún lugar
suplicando su gemido inaudible.

Por la grieta del aire
-cerradura del mundo donde la muerte acecha
apostada en el umbral del sueño útil-
el galopar de los caballos que van a despeñarse
y caen desfiladero abajo,
arrastran la impotencia,
la ingravidez de mis muslos apretados.

Por el alma se adensan los recuerdos en ámbar,
la resina que desprenden pesadillas de entonces,
sólidas como la sangre del cristo crucificado
donde se clavaban mis ojos de niña al salir de la siesta;
gigantescos helechos golpeándome el rostro
mientras mis manos temblorosas apartaban las nubes
para encontrar el mundo
que nunca estaba al otro lado de la niebla.

Detrás vendrá el abismo con su imán desatado,
presiento en el galope su voz más poderosa:
la palabra embrujada, las palabras rotundas
y el galopar constante en los cristales,
su galopar constante…

Luego el vacío, el cenit.

Por la órbita de los caballos muertos
un sopor sin escrúpulos me conduce hasta el alba.

Totem LVI (56) - de Amalia Iglesias Serna

 

Delir
al luminii.
Un cor
de raze pe care nu ți-l amintești:
scapulari*, megaliți
și maci 
pe jumătate
deschiși.
Sanctuarele unui vis tămăduitor, unde mirosea a păianjeni
și-a lemn mort. Epuizare într-un abdomen re'ntors
a respira o licărire de minune posibilă,
îmbrățișată de tăcere, fără teama
de a-ți imagina la ce sperai. Și-apoi
să prezici vertijul unei păduri proaspete,
abandonată de zăpadă, nevătămată,
fără crevase, fără cioate, fără luminișuri, doar
cu urma fosilizată a glasurilor sale de lut,
acolo unde ploaia și-nchină lenta bulbuceală-n rădăcini.
Fără mânie sau speranță, metamorfozează
materia ce dizolvă într-o clipire
talismane atemporale pe fruntea zorilor.
Litanii, brazde, larve, hipertrupuri însămânțate
în întuneric, holograme ale eternității
în fierberea bătăilor de inimă. Un cameleon pornit
în copierea culorii umbrei sale.

traducere - g.Cristea

Notă*

scapular(i) - bucată de stofă purtată de unele ordine călugărești peste umăr, deasupra veșmintelor.

Amalia Iglesias Serna s-a născut în Menaza , un cătun din Aguilar de Campoo , în nordul provinciei Palencia-Spania, unde la vârsta de 10 ani a câștigat deja un concurs de poezie la școala din Menaza. În anii șaizeci a absolvit Facultatea de Filologie Hispanică, din cadrul Universității din Deusto și unde a început debutul în poezie. Începuturile sale la Bilbao, în cadrul grupului ,,Poetas para el Pueblo'', au condus-o la publicarea primului său poem. .

Prima sa carte, ,,Un loc pentru foc'' , a primit Premiul Adonais în 1984. Cea de-a doua sa lucrare, ,,Memorial de Amauta'' (1988), este plină de nuanțe suprarealiste. Scrie o a treia colecție de poezii, ,,Zaruri și îndoieli (1996) și în 2003 publică ,,Înainte de nimic'' care reunește toată opera sa poetică anterioară. În același an, publică ,,Intravenus'' , împreună cu Dolores Velasco . Și în 2005 ,,Lazăr scutură urzicile'', poate cea mai complexă dintre cărțile sale.

A fost inclusă în diferite antologii precum ,,Zeițele albe''; ,,Au cuvântul'' (Hyperion); ,,Poeții anilor optzeci'' (Mestral); ,,Antologia poeziei spaniole 1977-1995'' (Castalia); ,,Cântecul cântecelor'' (Muchnik); ,,Ab Ipso Ferro'' - Congresul internațional de poezie ,,Fray Luis de León''. 

Tótem LVI
de Amalia Iglesias Serna

Delirio
de la luz.
Un estribillo
de trazos que no recuerdas:
escapularios, megalitos
y amapolas
a medio
abrir.
Santuarios de algún sueño de sanación donde olía a arañas
y a madera muerta. Cansancio en el abdomen de volver a
respirar un brillo de milagro posible
abrazado al silencio, sin miedo a
imaginar lo que esperabas. Y despué
spredecir el vértigo de un bosque recién
abandonado por la nieve, sin heridas,
ni grietas, ni ruinas, ni rastrojos, sólo
el rastro fosilizado de sus voces de barro
donde reza la lluvia su lento balbuceo de raíces.
Sin rabia ni esperanza, metamorfosis de
materia que se disuelve en un abrir y cerrar
de ojos, talismanes sin edad frente a la aurora.
Letanías, surcos, larvas, hipercuerpos sembrados
en la oscuridad, hologramas de eternidad
en su hervor de latidos. Un camaleón empeñado
en copiar el color de su sombra.

Astfel încât să treacă cinci ani: Legenda timpului - teatru (fragment liric) de Federico Garcia Lorca

 

Actul al treilea

Primul cadru 

Pădure. Trunchiuri mari. În centru, un teatru înconjurat de draperii baroce cu fundalul pierdut. O scăriță unește platforma cu scena. Când se ridică cortina, două personaje îmbrăcate în negru trec printre trunchiuri, cu fețele albe ca de var și mâinile, de asemenea, albe. Se-aude o muzică îndepărtată. Apare Arlechinul. Îmbrăcat în negru și verde. Poartă două măști, una în fiecare mână și ascunse la spate. Se mișcă cadențat, aidoma unui dansator.

Arlechinul

Visul pătrunde sub Timpul
plutind ca o pânză-n derive.
Nimeni, în miezul de vise,
semințe nu poate deschide.

(Își pune o mască surâzătoare)

O, zorii cum cântă, cum cântă!
Ce ghețuri albastre se-nfruntă!

(Își scoate masca)

Timpul plutește pe Visul
pătruns prin căruntele fire.
Vechiul și noul mănâncă
obscurele flori de murire.

(Își pune o mască somnolentă)

O, noaptea cum cântă, cum cântă!
Ce dese-anemone se-avântă!

(Și-o scoate.)

Pe-aceeași lungă coloană,
Visarea și Timpul, deodată,
petrec al pruncului scâncet
- o limbă de moș, sfărâmată.

(Cu o mască.)

O, zorii cum cântă, cum cântă!

( Cu altă mască.)

De Visul zidirea preface
în câmpuri de timp imanent,
te face să crezi cum că Timpul
se naște acum, pe moment.
O, noaptea cum cântă, cum cântă!
Ce-albastre aisberguri se-avântă!

(Din acest moment, se va auzi din fundal, pe tot parcursul actului și cu intervale măsurate,  sunetele îndepărtate ale unui corn de vânătoare. Apare o fată îmbrăcată în negru, cu o tunică grecească, care vine săltând c-o ghirlandă.)

traducere - g.Cristea

Scurt comentariu
,,Așa că au trecut cinci ani''- este o piesă de teatru în trei acte, care prezintă o poveste despre dragoste și moarte, încheiată de Federico García Lorca pe de 19 august 1931 , cu circumstanța tragică, în care exact cinci ani mai târziu autorul ei a fost asasinat. Alături de piesele ,,El Público'' și ,,La Comedia sin título'', piesa face parte din așa-numitul „teatru imposibil” al lui Lorca, în care predomină un limbaj puternic influențat de suprarealism.

Así que pasen cinco años: La leyenda del tiempo - teatro (fragmento)
de Federico Garcia Lorca

Acto tercero

Cuadro primero

     Bosque. Grandes troncos. En el centro, un teatro rodeado de cortinas barrocas con el telón echado. Una escalerita une el tabladillo con el escenario. Al levantarse el telón cruzan entre los troncos dos Figuras vestidas de negro, con las caras blancas de yeso y las manos también blancas. Suena una música lejana. Sale el Arlequín. Viste de negro y verde. Lleva dos caretas, una en cada mano y ocultas en la espalda. Acciona de modo rítmico, como un bailarín.

  
ARLEQUÍN.

El Sueño va sobre el Tiempo
flotando como un velero.
Nadie puede abrir semillas
en el corazón del Sueño.

(Se pone una careta de alegrísima expresión.)

¡Ay, cómo canta el alba! ¡Cómo canta!
¡Qué témpanos de hielo azul levanta!

(Se quita la careta.)

El Tiempo va sobre el Sueño
hundido hasta los cabellos.
Ayer y mañana comen
oscuras flores de duelo.

(Se pone una careta de expresión dormida.)

¡Ay, cómo canta la noche! ¡Cómo canta!
¡Qué espesura de anémonas levanta!

(Se la quita.)

Sobre la misma columna,
abrazados Sueño y Tiempo,
cruza el gemido del niño,
la lengua rota del viejo.

(Con una careta.)

¡Ay cómo canta el alba! ¡Cómo canta!

(Con la otra careta.)

¡Qué espesura de anémonas levanta!
Y si el Sueño finge muros
en la llanura del Tiempo,
el Tiempo le hace creer
que nace en aquel momento.
¡Ay, cómo canta la noche! ¡Cómo canta!
¡Qué témpanos de hielo azul levanta!

(Desde este momento se oirá en el fondo durante todo el acto, y con medidos intervalos, unas lejanas trompas graves de caza. Aparece una Muchacha vestida de negro, con túnica griega. Viene saltando con una guirnalda.)

M-asemăn pământului... - de Rimma Kazakova

M-asemăn pământului
ce-i pustiit de veacuri.
Mai greu îi fuse cerului 
 cu mine să se-nvețe.
Mă biciuiau intens rafalele de ploaie,
și soarele mă-ardea până la oase.
Timpul, cu monotona sa precipitare,
călca pe mine asemeni unei armii.
Dar pe măsură ce-ngrijeam 
văzduhul, cu-așa tenacitate,
ajunseră să mă iubească până și
rafinata ploaie și vântul vagabond.
Ajunseră să mă iubească,
și generoase îmi dădură-averea lor,
și îmi deschiseră cărarea
printre câmpii, bolovănișuri, păduri și defileuri.
Mărșăluiesc fără odihnă,
deasupra vibrează luminos străvechiul meu văzduh.
Și fredonând zâmbesc
acolo unde alții-și tac lipsa puterii .
Mărșăluiesc fără oprire
pe sub parfumul bătrân al ierbii mele.
Eu nu mă tem de nimeni, de nimic,
căci am un drept la neciuntire.
Nu-s un străin printre mesteceni,
șerpuitoare râuri, poiene și căpițe.
Patlagini prăfuite îmi vindecă 
amărăciunile cărării.
N-o să cerșesc
nici han, nici pâine, nici lumină, nimănui.
Le am pe toate-acestea-aici,
în falnice păduri, izvoare, ramuri...     
Și dacă nenorocul stă să vină,
eu numele-mi invoc și merg în continuare,
nu, nu-s străin de ele,
iar fiece copac în suflet mă ascunde.

traducere - g.Cristea

Rimma Fyodorovna Kazakova (Russian: Ри́мма Фёдоровна Казако́ва; n. la 27 ianuarie 1932 – d. la 19 mai 2008) a fost  o proeminentă traducătoare de poezie din limba spaniolă în rusă, ea însăși poetă din grupul anilor 1960, alături de Evgueni Evtushenko, Bella Ajmadulina, Robert Rozhdestvensky.
    Poeta s-a născut la Sevastopol la 27 ianuarie 1932. A studiat la Leningrad (Saint Petersburg) și la Moscova. În 1958 a publicat prima sa colecție de poezii „Ne vom regăsi în Răsărit”, deja în anii 60 și 70 a publicat „În taigá nu plâng”; "Amintire"; „Acolo unde ești”; Țara iubirii ”, printre altele.
     Mare prietenă a Americii Latine, Rimma Kazakova a tradus numeroși poeți din limba spaniolă în rusă, iar în Rusia a fost unul dintre poeții cei mai apropiați de intelectualii latini.

Я похожа на землю... 
Римма Казакова

Я похожа на землю,
что была в запустенье веками.
Небеса очень туго,
очень трудно ко мне привыкали. 
Меня ливнями било,
меня солнцем насквозь прожигало.
Время тяжестью всей,
словно войско, по мне прошагало. 
Но за то, что я в небо 
тянулась упрямо и верно, 
полюбили меня 
и дожди и бродячие ветры.
Полюбили меня —
так, что бедное стало богатым,—
и пустили меня
по равнинам своим непокатым.
Я иду и не гнусь —
надо мной мое прежнее небо!
Я пою и смеюсь,
где другие беспомощно немы.
Я иду и не гнусь —
подо мной мои прежние травы...
Ничего не боюсь.
Мне на это подарено право.
Я своя у березок, 
у стогов и насмешливых речек. 
Все обиды мои 
подорожники пыльные лечат.
Мне не надо просить
ни ночлега, ни хлеба, ни света,—
я своя у своих
перелесков, затонов и веток.
А случится беда —
я шагну, назову свое имя...
Я своя у своих.
Меня каждое дерево примет.

Me parezco a la tierra...
de Rimma Kazakova

Me parezco a la tierra
intacta todavía, sin hendir.
Difícil le fue al cielo
acostumbrarse a mí.
Los fuertes aguaceros me azotaban,
me calentaba el sol hasta los huesos.
El tiempo, con su rauda pesadez,
pasaba sobre mí como un ejército.
Mas como yo tendía
firme y tenaz al cielo,
llegaron hasta amarme
la fina lluvia y el vagabundo viento.
Me llegaron a amar,
y pródigos me dieron sus riquezas,
y me abrieron el paso
por llanuras, quebradas, bosques, peñas.
Marcho sin doblegarme,
arriba vibra en luz mi antiguo cielo.
Y canto y me sonrío
allí donde otros callan indefensos.
Marcho sin doblegarme,
abajo mi fragante, antigua hierba.
No temo a nada, a nada,
porque tengo derecho a la entereza.
Una extraña no soy entre abedules,
almiares, prados y burlescos ríos.
Todas las pesadumbres me las curan
las polvorientas flores del camino.
No preciso pedir
ni posada, ni pan, ni luz, ni nada.
Para el bosque no soy un ser extraño,
ni lo soy para el rayo o para el agua.
Si la desgracia viene,
mi nombre invoco, avanzo,
que a nadie soy extraña,
y me alberga y protege cada árbol.

traducción - Angel González (Antología de la poesía soviética - Ediciones Júcar, Madrid, 1974)