Tu ești asemănarea - de Paul Eluard

 

Te trezești apa se despletește
Te-ntinzi apa se ramifică

Ești apa migrând  din abisurile sale
Ești pământul ce prinde rădăcini
Și pe care se-așază totul

Creezi bule de liniște în pustietatea sunetelor
Cânți imnuri nocturne pe corzi de curcubeu
Ești pretutinderi făcând inutile toate drumurile

Sacrifici timpul
pentru veșnica tinerețe a flăcării perfecte
Ce-nvăluie natura reproducând-o

Femeie tu veșnic aduci pe lume un trup asemănător
Cu al tău

Tu ești asemănarea

traducere - g.Cristea

Tu es la ressemblance
de Paul Eluard

Tu te lèves l’eau se déplie
Tu te couches l’eau s’épanouit

Tu es l’eau détournée de ses abîmes
Tu es la terre qui prend racine
Et sur laquelle tout s’établit

Tu fais des bulles de silence dans le désert des bruits
Tu chantes des hymnes nocturnes sur les cordes de l’arc-en-ciel
Tu es partout tu abolis toutes les routes

Tu sacrifies le temps
A l’éternelle jeunesse de la flamme exacte
Qui voile la nature en la reproduisant

Femme tu mets au monde un corps toujours pareil
Le tien

Tu es la ressemblance

foto - Nush Eluard, 1935

Însemnări - de Aristóteles España

 

Mă fotografiază într-un hangar
ca pe un obiect,
o dată, de două ori, de trei ori,
din profil și din față,
îmi aranjează dosarul cu meticulozitate:
„Singur, student, 17 ani,
periculos pentru Siguranța Statului”.
Mă privesc cu coada ochiului:
Vor amprentele mele papilare.
O transpirație rece
îmi inundă obrajii.
Sunt flămând.
Cred că-i o furtună.
Îmi pun  din nou lanțuri la picioarele.
Mă ia amețeala.
Începe să se-nvârtă totul
c-o mie de kilometri pe oră.
Pumnii lor se prăvălesc
peste tâmplele mele.
Cad.
Urlu de durere.
Vreau să mă ciocnesc c-un munte.
Dar nu-i niciunul.
Doar noroi și șuturi,
și-un zgomot intermitent
pe care-l aud în creier
până la inconștiență.

traducere - g.Cristea

     Aristóteles España  ( n. la  5 octombrie 1955 în Castro, Chile - d. la 28 iulie 2011 în  Valparaíso, Chile) a fost un poet chilian. A fost unul dintre cei mai tineri prizonieri politici duși pe insula Dawson după lovitura militară din Chile din 1973 . Arestat la 11 septembrie 1973 (după lovitura de stat și asasinarea președintelui Salvador Allende de către junta militară) de Forțele Aeriene Chiliene, la vârsta de 17 ani, pentru că era președinte al Federației Studenților Secundari din Magallanes și lider regional al Tineretului Socialist, a fost dus la baza aeriană Bahía Catalina și mai târziu pe insula Dawson, împreună cu un grup de patruzeci de lideri politici și susținători ai drepturilor sociale, din Punta Arenas.
    Această experiență s-a reflectat în lucrarea sa ,,Dawson'', pentru care, în 1985, a primit premiul latino-american Rubén Darío, acordat de Ministerul Culturii din Nicaragua. 
    A locuit în Argentina între 1986 și 1993, unde a studiat comunicarea și scenariu de film, la Universitatea din Buenos Aires și a absolvit Universitatea din Argentina pentru Drepturile Omului.
    A murit la Spitalul Carlos van Buren, din Valparaíso, la 28 iulie 2011, iar rămășițele sale au fost transferate la Punta Arenas, pentru a fi înmormântat în cimitirul municipal.

Apuntes
de Aristóteles España

Me fotografían en un galpón
como a un objeto,
una, dos, tres veces,
de perfil, de frente,
confeccionan mi ficha con esmero:
“soltero, estudiante, 17 años,
peligroso para la Seguridad del Estado”.
Miran de reojo:
Quieren mis huellas dactiles.
Un sudor helado
inunda mis mejillas.
No he comido.
Creo que hay una tormenta.
Me engrillan nuevamente.
Tengo náuseas.
Empiezo a ver que todo gira
a mil kilómetros por hora.
Se estrellan sus puños
en mis oídos.
Caigo.
Grito de dolor.
Voy a chocar con una montaña.
Pero no es una montaña.
Sino barro y puntapiés,
y un ruído intermitente
que se mete en mi cérebro
hasta la inconciencia.

Selk' nam* - de Rolando Cárdenas

 

Era în ținutul îndepărtat și la începutul incendiilor
de câmpii biciuite de furtuni nemiloase,
traversate uneori de stoluri de hoitari sau berze,
cu un soare slab deasupra, parcă din alt timp.

Poate că n-a fost așa întotdeauna,
cu acele numeroase lagune
care se formau iarna și dispăreau vara
între lanțurile muntoase, murind brusc în Canalul Beagle*
și-n pădurile îndesite de afini, maitenes* și arbori de scorțișoară.

În această desime antarctică,
cu aer tare și vegetal,
încărcat cu aromă risipind putreziciunea copacilor-gigant,
de unde-ncepe Strâmtoarea pân' la Navarino*, 
au apărut ei, în mijlocul ploii,
cum  îndepărtatele continente de gheață,
- aidoma dezrădăcinaților din timpul albei lumini a nopții -
au încolțit la originea marii familii.

Nomazi ai propriei depărtări, 
au traversat tăcerile cu vechea înțelepciune a zeilor lor
- cunoscători ai magiei ierbii festuca*
ce crește la sud de Rio Grande
și care-nainte de-a-și lepăda frunzele verzi 
se transformă într-o admirabilă purpură de toamnă -,
veșnici proprietari ai primordialei  singurătăți
în fragilele lor corturi, conice precum clopotnițele.

Le-ar fi ajuns doar stejarul pentru arcuri
și marea pentru hrană
- înainte de simpla recompensă a morții 
pusă pe  capul lor și plătită cu-atâtea lire sterline -
și-ar fi putut, încă, sărbători sosirea anotimpului bun,
împodobindu-și fețele în culorile pământului roșu
sau  cu oase carbonizate de guanaco*.

Veniți din ape sau,
mai degrabă, dintre ghețuri,
atunci când polii începură a se inversa,
azi sunt izgoniți - ținându-se-n brațe -  într-un buștean, prin arhipelaguri,
spre aceeași singurătate a visării lor
asemănătoare cu cel mai profund vis
al acestui pământ străvechi și ciudat,
contopindu-se cu ceața mării,
cerului și pietrelor,
pentru a se-nrădăcina veșnic în stele, dealuri și fiorduri,
și-a împietri în apă.

traducere - g.Cristea

Notă*
Selk' nam - numele unui popor indigen din Patagonia (de asemenea cunoscut și sub numele de Onawo sau oamenii Ona), ce locuia în regiunea din sudul Argentinei și-a Republicii Chile, inclusiv insulele Țării de Foc.
Canalul Beagle - este o strâmtoare din arhipelagul Țării de foc, de la extremitatea sudică a Americii de Sud, între Chile și Argentina.
maitén(es) (Maytenus boaria, lat.) - este un copac perenal din familia Celastraceae, originar din America de Sud, până la 20 m, diametru 80 cm, trunchi drept. Apare în mod natural la aproximativ 30 - 50ºS: Chile și Argentina.
Navarino - este o insulă chiliană situată între Insula Mare a Țării de foc, la nord, și Capul Horn, la sud. Insula face parte din Comuna Cabo de Hornos, cea mai sudică comună din Chile și din lume, aparținând provinciei Antártica Chilena din regiunea XII Magallanes și Antarctica chiliană. 
festuca ( Festuca arundinacea) - este o specie din familia ierbii, folosită ca furaj pentru animale, în SUA, Argentina , Uruguay și Australia. 
guanaco - este o specie înrudită cu lama, ce trăiește în America de Sud.

Selk' nam
de Rolando Cárdenas

Era en la tierra distante y en el comienzo de las fogatas
llanuras azotadas por despiadados vendavales,
cruzada a veces por bandadas de caranchos o bandurrias,
con un sol leve arriba como de otro tiempo.

Es posible que no siempre haya sido así,
como aquellas numerosas lagunas
que se formaban en invierno y desaparecían en verano
entre cadenas de montañas que se mueren de pronto en el Canal Beagle
y bosques espesos de calafates, maitenes y canelos.

En esta espesura antártica
en ese pesado aire vegetal
cargado con el aroma deforme de gigantescos árboles podridos
desde el comienzo del Estrecho hasta Navarino
aparecieron en medio de la lluvia
como salidos de remotos continentes de hielo,
igual que arrancados del tiempo de la luz blanca de la noche,
en el origen de la gran familia.

Nómades de su propia lejanía,
cruzaban los silencios con la vieja sabiduría de sus dioses,
sabedores de la magia de la Festuca
que crece al sur de Río Grande
y que antes de botar sus hojas verdes
se transforman en un admirable púrpura de otoño,
dueños eternos de su primordial soledad
en sus frágiles toldos, cónicos como campanarios.

Sólo les bastaba el roble para sus arcos
y el mar para su alimento
antes de la simple faena de sus muertes
a tantas libras esterlinas la cabeza,
y aún podían celebrar la llegada del buen tiempo
adornándose la cara con colores de tierra roja
o de huesos calcinados de huanacos.

Venidos desde el agua,
más bien desde los hielos
cuando los polos empezaron a desplazarse,
hoy se alejan acurrucados dentro de un tronco por los archipiélagos
hacia la misma soledad de sus sueños
parecido al más profundo sueño
de esa tierra milenaria y extraña,
confundiéndose con la bruma del mar,
del cielo y de las piedras,
a integrarse para siempre en los astros, los cerros, y los fiordos,
a petrificarse en el agua.

(De ,,Poemas migratorios'' - 1974) 

Ultima insulă - de Jorge Teillier

 

Din nou viața și moartea se-amestecă
cum în curtea casei
intrarea căruțelor se-ngână
cu zgomotul ciuturii din fântână.
Din nou cerul și-aduce-aminte cu ură
de rana fulgerului,
iar migdalii nu vor să-și amintească
de rădăcinile lor negre.

Tăcerea nu poate rămâne limbajul meu,
găsesc doar aceste cuvinte ireale 
pe care morții le murmură la stele și furnici,
și din memorie-mi dispar dragostea și fericirea,
precum lumina unui ulcior cu apă
aruncată inutil împotriva beznei.

Din nou se aude doar
sclipirea nestinsă a ploii
care cade și cade fără-a ști de ce,
aidoma unei solitare bătrâne ce continuă 
să țeasă și să țeasă;
și parcă-ți vine să fugi într-un sat 
unde titirezul vieții nu s-a oprit încă din vâltoare
și-așteptă  să fie ridicat,
dar odată ce picioarele se pornesc
drumurile dispar,
așa că-i mai bine să rămâi nemișcat în această cameră,
căci poate a venit sfârșitul lumii,
iar ploaia e sterpul ecou al acestui sfârșit,
un cântec pe care încearcă să și-l amintească
buzele ce se dizolvă sub pământ.

traducere - g.Cristea




La última isla
de Jorge Teillier

De nuevo vida y muerte se confunden
como en el patio de la casa
la entrada de las carretas
con el ruido del balde en el pozo.
De nuevo el cielo recuerda con odio
la herida del relámpago,
y los almendros no quieren pensar
en sus negras raíces.

El silencio no puede seguir siendo mi lenguaje,
pero sólo encuentro esas palabras irreales
que los muertos les dirigen a los astros y las hormigas,
y de mi memoria desaparecen el amor y la alegría
como la luz de una jarra de agua
lanzada inútilmente contra las tinieblas.

De nuevo sólo se escucha
el crepitar inextinguible de la lluvia
que cae y cae sin saber por qué,
parecida a la anciana solitaria que sigue
tejiendo y tejiendo;
y se quiere huir hacia un pueblo
donde un trompo todavía no deja de girar
esperando que yo lo recoja,
pero donde se ponen los pies
desaparecen los caminos,
y es mejor quedarse inmóvil en este cuarto
pues quizás ha llegado el término del mundo,
y la lluvia es el estéril eco de ese fin,
una canción que tratan de recordar
labios que se deshacen bajo tierra.

Familie amurgind - de Efraín Barquero

 

Mirosea a bărbat trist în Prefectură.
Mustea de oameni peste tot
și totuși nu era nimeni 
s-aștepte-un străin și așteptarea
lui amurgită; ploua, ningea - se petrecea afară,
dar înăuntru, omul cerșea
îmbătrânind în fotografia chipului său.

O femeie vorbea singură,
iar un copil se cufunda în fumul unor gânduri;
era ca o toamnă târzie,
ca lumina unui soare apus de curând.
Era atât de frig în mâinile-acelea, și gâturile 
lor stăteau în jurul unei mese,
tot căutând un buzunar de negăsit,
cu-amarele lor guri
și suflete jenate.

Mirosea a bărbat,
dar a bărbat amurgind,
a om ce-uitat să se-ntoarcă.
Mirosea a familie înlăcrimată, fără nume.
Mirosea a pământuri plouând și-a mare plouată.

traducere - g.Cristea

Familia anochecida  
de Efraín Barquero

 
Olía a hombre triste en la Prefectura.
Estaba todo tan lleno de gente
y no había nadie
en la espera del extranjero y su espera
anochecía, llovía, nevaba, transcurría afuera
pero adentro mendigaba el hombre
envejeciendo en la fotografía de su rostro.

Hablaba a solas una mujer
y un niño se hundía en humosos pensamientos
había como un otoño sobrante
como la luz de un sol puesto hace rato.
Hacía frío en esas manos y gargantas
estaban todos como alrededor de una mesa
buscando un bolsillo inencontrable
con sus bocas amargas
con sus almas incómodas.

Olía a hombre
pero a hombre anochecido
a hombre que se olvidó de volver.
Olía a familia humedecida y sin nombre.
Olía a tierra lloviendo, a mar llovido.

Trăiește fazanul - de Efraín Barquero

 

În liniștea penelor sale trăiește fazanul,
pasărea izvoarelor sacre,
a desimilor adânci ale căror culcușuri lucesc sub umbra
fructelor desăvârșite, ce se nasc și mor singure
și care n-au fost culese nicicând - precum o miere părăsită.

Prinț al amintirilor, gătit în radiantele culori ale fericirii
- ești șofran, aur, picătură purpurie destinului,
acolo unde zbori în visul apăsător al mătăsii dorminde,
în singurătatea imprevizibilului pe care-l trăiești
sub arborele florilor dătătoare de violet.

Purtând giulgiul incomensurabil și cenușiu
al celor ce-au adormit pe veșnicie,
cauți apa, focul, rodia,
cauți cu blândețe divina eternitate 
- tunetul ce se iscă nu-ți alungă visul, 
se naște și moare în necreatul văzduh,
căci stacojiul suflet prin pulberi ți-l arzi.

traducere - g.Cristea

      Efraín Barquero, pseudonim al lui Sergio Efraín Barahona Jofré, s-a născut în Piedra Blanca, Teno, regiunea Maule, Chile, la 3 mai 1931. A studiat la Liceo de Talca și Dreptul la Universitatea din Chile, precum și pedagogia  în limba spaniolă la Institutul Pedagogic.
În 1955 a intrat ca secretar al redacție la  ,,Gaceta de Chile'' coordonată de Pablo Neruda.
     A fost atașat cultural în Columbia în timpul guvernării lui Salvador Allende. Nu s-a mai putut întoarce, din cauza dictaturii Pinochet, și a locuit în Mexic, Cuba (unde a fost membru al juriului pentru Premiul Casa de las Américas, în 1974) și în Franța, țara în care a lucrat din 1975 până în 1990 și unde a scris ,,A deshora''(Într-un moment nepotrivit). Volumul de versuri fost publicat în Chile în 1992, alături de ,,Mujeres de oscuro''(Femei în întuneric) și  ,,El viejo y el niño''(Bătrânul și copilul). Cu cartea ,,La mesa de la tierra''(Masa pământului) a câștigat  Premiul Municipal Santiago pentru Literatură, în 1999. La 25 august 2008 a primit Premiul Național pentru Literatură.
     S-a stins din viață la 29 iunie 2020, la vârsta de optzeci și nouă de ani, în Santiago de Chile.

Vive el faisán 
de  Efraín Barquero
 
En el silencio de sus plumas vive el faisán
ave de los ríos sagrados
de las casas profundas cuyos lechos brillan en la obscuridad
de los frutos perfectos, aquellos que nacen y mueren solos
aquellos nunca recogidos como la miel del abandono.

Príncipe del recuerdo con los radiantes colores de la felicidad
el azafrán, el oro, la gota morada del destino
a dónde vuelas en el sueño opresor de la seda dormida
en la soledad de las cosas ingastables vives
en el árbol del añil, de la púrpura.

Con la tela inmensamente gris
de los que duermen para siempre
haces el agua, el fuego, la granada
haces lo perdurable con suavidad divina
el trueno nace cada vez sin despertarte
nace y muere en los cielos increados
arde en el polvo tu corazón escarlata.

Mâini țesătoare - de Rolando Cárdenas

 

O buturugă bătrână sunt mâinile bunicii,
când stă aplecată deasupra fusului,
unealta ei cea mai tandră.

Tăcută ca un copac al nopții,
pare o formă nemișcată în casă,
în felul ei de-a citi scrisori lungi,
subțiind câte-un fir de lână-ntunecată.
Poate că-i modul ei de-a se odihni pe lanuri de grâu
sau de-a se-ntoarce la întomnatele cătune,
răsucindu-l firesc și indispensabil.

E ca un cuib de hulubi printre noi,
așa-ngenuncheată în fața urzelii,
furând un pic de soare
și tainicele culori ale pământului,
pentru a-nădi claritatea apei nobilelor sale covorașe .

Părea, mai degrabă, îndepărtată de ploi,
îngemănând firele c-o lentoare de ceață.
Și toată casă-nflorea ca o pădure
țesută cu degetele-ei-ramuri simple.

Înțelepte erau mâinile sale blajine
care-alungau toate iernile.
Primitoare ca păturile ei albe și largi,
ce ne-ascundeau de frig.

O știam dintotdeauna aplecată  peste urzeală,
ca și cum ar fi aprins focul
sau ar fi pus masa, 
în timp ce mâinile îi țeseau fără odihnă
vâltori de stele și veghere.

traducere - g.Cristea

     Rolando Vera Cardenas ( născut în Punta Arenas, la 23 martie 1933 și decedat în Santiago de Chile, la 17 octombrie 1990)  a fost un poet chilian al Generației 50'.
    Tatăl său era Tomás Cárdenas Cárdenas, un păstor și antrenor de cai la Curaco de Vélez - Chiloé, care a murit în 1940, când Rolando avea doar șapte ani. Mama sa, Natividad Vera Barrientos, va muri patru ani mai târziu; ea l-a învățat să citească și să învețe poveștile tradiționale ale lui Hans Christian Andersen și ale fraților Grimm, care au generat prima sa relație mitică cu imaginile poetice. În 1944, când a rămas orfan, a devenit dependent de bunica sa maternă, Candelaria Barrientos, căreia  i-a dedicat una dintre cele mai sincere poezii ale sale: Mâini țesătoare.
     La sfârșitul învățământului secundar, Cárdenas petrece doi ani ca muncitor la Compania Națională de Petrol din Chile. În 1954 s-a mutat la Santiago pentru a studia la Universitatea Tehnică de Stat unde a absolvit Facultatea de Construcții Civile, profesie pe care a îndeplinit-o doar în perioade tranzitorii ale vieții sale.
     La mijlocul anilor 1960, opera lui Rolando Cárdenas a fost recunoscută pe scară largă de contemporanii săi, cu care a menținut un schimb creativ activ, împărtășind diferite întâlniri literare . Mărturia acestui fapt este includerea sa în diverse antologii ale vremii , precum și în eseu La Poesia de los Lares de Jorge Teillier. În 1972 a primit două recunoașteri pentru lucrarea sa Poemas migratorios : primul premiu la concursul Pedro de Oña și o mențiune la prestigiosul concurs de poezie organizat de Casa de las Américas din Cuba.
     După lovitura de stat din 1973, Rolando Cárdenas a fost arestat și reținut pe Stadionul din Chile, iar ulterior lipsit de posibilitatea de a-și exercita profesia. În 1974 a reușit să publice Poezii migratoare, poate cea mai importantă carte a sa și singura pe care a lansat-o până în 1986, când a apărut Qué, în spatele acelor ziduri.

Manos tejedoras
de Rolando Cárdenas

Un leño añoso son las manos de mi abuela
cuando permanece inclinada sobre el huso,
su herramienta más tierna.

Silenciosa como un árbol de la noche,
es una forma inmóvil en la casa,
en la actitud de leer largas cartas,
adelgazando una lana obscura.
Tal vez es su manera de descansar sobre trigales
o de volver a sus otoñecidos caseríos
tornándolo hilo familiar y necesario.

Es como un nido de pichones entre nosotros
arrodillada después ante la trama,
hurtando un poco de sol
y los colores secretos a la tierra
para añadir claridad de agua a sus nobles choapinos.

Parecía, más bien, distante de las lluvias
entrelazando hebras con lentitud de niebla.
Toda la casa florecía como un bosque
tejiendo con sus maderos simples.

Sabias eran sus manos confortables
que alejaban a todos los inviernos.
Acogedoras como sus frazadas blancas y anchas
que nos escondían del frío.

La conocí curvada sobre su urdimbre todos los días
como si encendiera el fuego
o dispusiera la mesa,
mientras sus manos entretejían sin fatiga
ventoleras de estrellas y vigilias.

(De ,,En el invierno de la provincia'' - 1963). 

Scrisoare de ploaie - de Jorge Teillier

 

Dacă vei traversa anotimpurile
conservând în mâinile tale modelate ulcior
ploaia copilăriei pe care trebuia s-o-mpărtășim,
ne vom întâlni în locul 
în care visele aleargă bucuroase
precum oile eliberate din țarc
și unde va străluci deasupra noastră
steaua care ne-a fost promisă.

Dar acum îți trimit această scrisoare de ploaie 
pe care ți-o va aduce un călăreț de ploaie
pe drumuri obișnuite cu ploaia.

Roagă-te pentru mine, ceas,
în aceste ore monotone, precum torsul pisicii.
M-am întors în casa păstrătoare-a cenușilor
ce fac să renască fantomele pe care le urăsc.
Odată am ieșit în curte să le spun iepurilor
că dragostea murise.
Aici nu trebuie să-mi amintesc de nimeni,
aici trebuie să uit dealul florilor
pentru că mâna ce-a retezat miresme
acum sapă o groapă.

Iarba a crescut prea mult pentru a o smulge.
Pe acoperișul casei vecine
putrezește o minge de cârpă,
lăsată acolo de un copil ce-a murit.
Printre șipcile gardului, mă privesc chipuri
pe care le credeam uitate,
iar prietenul meu așteaptă-n zadar, ca-n pârâu
să strălucească steaua lui norocoasă.

Tu, ca și-n visele mele, pășești prin anotimpuri
cu ploaia copilăriei
în mâinile tale modelate ulcior.
La iarnă, ne va reuni focul
pe care-l vom reaprinde împreună
Trupurile noastre vor face nopțile calde
aidoma respirației taurilor,
și trezindu-mă voi vedea că pâinea de pe masă
are o strălucire mai intensă decât cea a planetelor inamice,
când mâinile tale adolescentine o frâng în bucăți.

Dar acum îți trimit această scrisoare de ploaie 
pe care ți-o va aduce un călăreț de ploaie
pe drumuri obișnuite cu ploaia.

traducere - g.Cristea




Carta de lluvia
de Jorge Teillier

Si atraviesas las estaciones
conservando en tus manos hechas cántaro
la lluvia de la infancia que debíamos compartir,
nos reuniremos en el lugar
en donde los sueños corren jubilosos
como ovejas liberadas del corral
y en donde brillará sobre nosotros
la estrella que nos fuera prometida.

Pero ahora te envío esta carta de lluvia
que te lleva un jinete de lluvia
por caminos acostumbrados a la lluvia.

Ruega por mí, reloj,
en estas horas monótonas como ronroneos de gato.
He vuelto a la casa que conserva las cenizas
que hacen renacer a los fantasmas que odio.
Alguna vez salí al patio a decirles a los conejos
que el amor había muerto.
Aquí no debo recordar a nadie,
aquí debo olvidar la colina de los aromos
porque la mano que cortó aromos
ahora cava una fosa.

El pasto ha crecido demasiado como para arrancarlo.
En el techo de la casa vecina
se pudre una pelota de trapo
dejada allí por un niño muerto.
Entre las tablas del cerco me miran rostros
que creía olvidados,
y mi amigo espera en vano que en el río
centellee su buena estrella.

Tú, como en mis sueños, vienes atravesando las estaciones
con la lluvia de la infancia
en tus manos hechas cántaro
En el invierno nos reunirá el fuego
que encenderemos juntos.
Nuestros cuerpos harán las noches tibias
como el aliento de los bueyes,
y al despertar veré que el pan sobre la mesa
tiene un resplandor más grande que el de los planetas enemigos
cuando lo partan tus manos de adolescente.

Pero ahora te envío una carta de lluvia
que te lleva un jinete de lluvia
por caminos acostumbrados a la lluvia.

Vers de tango - de Jorge Teillier

 

Ploaia face ca orașul să crească
aidoma unui mare trandafir ruginit.
Orașul pare mai mare și pustiu
după ce de-a lungul împrejmuirii Cartierului Gării
părinții fug cu copiii lor îmbrăcați în costumașe de marinar.
Baloane haotice traversează acoperișurile,
iar croitoresele încetează să mai pedaleze la mașinile lor.
De pe lângă canalul care-și mișcă solzii murdari
rup un smoc de iarbă pentru un cal sfrijit,
pe care-l adulmecă și-apoi îl respinge.
Mă plimb cu gulerul hainei ridicat,
așteptând să văd luminile unui bar rătăcit,
în timp ce urme de iubiri pe care nu le-am avut niciodată
mi se cuibăresc  în inimă,
precum într-un oraș șinele de tarmvaie
care s-au oprit cu mult timp în urmă.

traducere - g.Cristea

    Poetul Jorge Teillier s-a născut în Lautaro, Chile, în 1935 și a murit în 1996.
    Poezia lui Teillier se bazează în principiu pe tradiția reprezentării lirice (poezia larului, a originii, a graniței), deși opera sa transcende eticheta rădăcinilor lárico ale căror antecedente se găsesc în Chile, la Efraín Barquero și Rolando Cárdenas. Poeziile sale pleacă de la amintiri naive și nostalgii cu o anumită speranță de a înțelege paradisul pierdut, care se dezintegrează treptat și devine o imagine pură de vis.
    Poetul a început să scrie la vârsta de 12 ani, bând apele cărților de aventură, scrise de Panait Istrati, Knut Hamsun, Julio Veme și basme. Mai târziu, se hrănește cu poeții modernismului hispano-american, Vicente Huidobro și tradiția universală a lui Jorge Manrique, Rainer María Rilke și Francois Villon. De asemenea, este legat de Höderlin și Trakl. Pentru el, ceea ce este important în poezie nu este esteticul, ci crearea mitului și a unui spațiu sau timp care transcende cotidianul, folosind cotidianul. Poetul nu trebuie să însemne, ci să fie. Postulează un timp de rădăcini în comparație cu generația anilor 50, care au postulat exodul către orașe.

( Dicționarul enciclopedic al literelor latino-americane -  Caracas, Biblioteca Ayacucho, 1995)

Letra de tango
de Jorge Teillier

La lluvia hace crecer la ciudad
como una gran rosa oxidada.
La ciudad es más grande y desierta
después que junto a las empalizadas del Barrio Estación
los padres huyen con sus hijos vestidos de marineros.
Globos sin dueños van por los tejados
y las costureras dejan de pedalear en sus máquinas.
Junto al canal que mueve sus sucias escamas
corto una brizna para un caballo escuálido
que la olfatea y después la rechaza.
Camino con el cuello del abrigo alzado
esperando ver aparecer luces de algún perdido bar
mientras huellas de amores que nunca tuve
aparecen en mi corazón
como en la ciudad los rieles de los tranvías
que dejaron hace tanto tiempo de pasar.

Acord final - de Eunice Odio

Voioși secerători au terminat. Se zbate apa
și dăruiește poruncii buzei mulțumite
prea dulcele izvor crescut din zori însămânțați
și transparență-agrară, c-o blândă-nflăcărare.
 
Se-ncoronează grâne din groasa lor desime,
păstrându-și delirant culoarea ce ordonă
- aproapelui carnal  -  primăvăratica-mplinire.
 
Se pierd întunecimii bovine, cu lentoare, 
unde pământu-și varsă pârâul fermecat
și-albina își sfârșește zburarea de zăpadă,
și țarcul lor se-ascunde peste timidul jasp.
 
Și tu, Iubite,
când pus-ai veșnic cărare-n arătura
ce nopții dă târcoale și-ațâță trandafirul,
 
Acolo unde pieptul ți-e plin de rădăcini,
și tâmpla dezgolită-i de poală și cuvânt.
 
Pe suavele coline, moșnegi cu ochi de soare
își cercetează poame ce găzdui-vor vinul
și-adună anotimpul crescând aroma lor,
își risipesc pe limbă ciorchini de bucurie. 
 
Și-arată primăvara vlăstarul frumuseții,
ramificând pe vânturi doar păsările-cer.
 
Sidefu-și răspândește tăcerea și-ncântarea,
culoarea lui silvestră re'nvie și hrănește.
 
  O, daruri,
  Ofrande pământești,
  O, dulce hrană;
 
Măcar să isprăviți la piept însămânțarea,
 
Măcar să revărsați ferice și-apoi să vă opriți
 
O, piele,
 
O, cenușă murmurândă!

traducere - g.Cristea


       Eunice Odio ( pseudonim , Catalina Mariel ; n. la  18 octombrie 1919 în San José, Costa Rica - d. la 23 martie 1974 în Mexico City , Mexic) a fost o notabilă poetă din America Latină,  a cărei operă este situată la tranziția dintre realism și avangardă, în special în curentul suprarealist. A scris articole, eseuri, reflecții, scrisori, nuvele și literatură pentru copii. Odio a lucrat ca jurnalistă și a predat engleza și franceza. 
      În opera ei poetică, a recreat viziunea plastică a unei lumi nu întotdeauna fericite și a transmis prin versurile sale aceeași pasiune intensă cu care și-a trăit viața. Bogăția sa verbală și sensibilitatea sa extremă se regăsesc în toate colecțiile sale de poezie: Elemente terestre (1948, premiul central american 15 septembrie), Teritoriul zorilor (scris între 1946 și 1948 și publicat în 1953), Tranzitul de foc (1957, opera sa reprezentativă), Pășunea viselor (1953-1971) și Ultimele poezii (1967-1972).

Acorde final
de Eunice Odio

Al borde de alegres segadores tiembla el agua,
y ofrece para el orden del labio complacido
dulce rumbo crecido de preñadas mañanas,
y agraria transparencia, dulcemente encendida.
 
El trigo coronado de apretada espesura,
retiene el desbordado color con que le ordenan
–vecino de la carne– colmarse en primavera.
 
El ganado decrece tiernamente en lo oscuro
donde dilata el suelo su asombrosa corriente,
y la abeja termina su tránsito de nieve,
y su majada oculta sobre tímidos jaspes.
 
Y tú, Amado,
que pones rumbo fijo al arado
que circuye la tarde y apresura la rosa,
 
Dónde tienes el pecho frondoso de raíces,
dónde la sien desnuda sin regazo ni término.
 
Sobre los pastos suaves, cándidos mayorales
habilitan la uva en que se aloje el vino,
y congregan el clima en que crezca su aroma
y reparta en la lengua manojos de alegría.
 
Así el verano atiende su reciente hermosura
y sobre el viento solo distribuye sus pájaros.
 
Así el nácar esparce su quietud y deleite
y su color silvestre reanuda y apacienta.
 
  ¡Oh dádivas,
  Oh dones terrestres,
  Oh suaves alimentos;
 
Sólo agotar la siembra con el pecho,
 
Sólo desembocar al gozo y detenerse
 
Oh piel,
 
Oh ceniza colmada y balbuciente!

Neliniște - de Octavio Paz

 

Mi-aleargă și-adastă pe frunte
ușor prăvălindu-se-n sânge
lunecă timpul fără nisip
și-n mine sculptează și moare

Sunt pâinea flămândei neliniști 
eu - suflet ce casă nu are
lunecă timpul fără nisip
și versul ce-l scriu îl destramă

Iubire trecând și tristețe
în mine se zbat  în mine-odihnesc
lunecă timpul fără nisip
- un trup de mercur și cenușă

Scurmă în piept - dar sunt neatins -
o veșnică piatră de pulberi
lunecă timpul fără nisip
- o rană ce crește și doare

Ziua mi-e scurtă ora - ocean -
un timp fără mine eu - ruga -
lunecă timpul fără nisip
și-n mine-și înlănțuie fuga

traducere - g.Cristea

Apremio
de Octavio Paz

Corre y se demora en mi frente
lenta y se despeña en mi sangre
la hora pasa sin pasar
y en mí se esculpe y desvanece

Yo soy el pan para su hambre
yo el corazón que deshabita
la hora pasa sin pasar
y esto que escribo lo deshace

Amor que pasa y pena fija
en mí combate en mí reposa
la hora pasa sin pasar
cuerpo de azogue y de ceniza

Cava mi pecho y no me toca
piedra perpetua que no pesa
la hora pasa sin pasar
y es una herida que se encona

El día es breve la hora inmensa
hora sin mí yo con su pena
la hora pasa sin pasar
y en mí se fuga y se encadena