Ultima insulă - de Jorge Teillier

 

Din nou viața și moartea se-amestecă
cum în curtea casei
intrarea căruțelor se-ngână
cu zgomotul ciuturii din fântână.
Din nou cerul și-aduce-aminte cu ură
de rana fulgerului,
iar migdalii nu vor să-și amintească
de rădăcinile lor negre.

Tăcerea nu poate rămâne limbajul meu,
găsesc doar aceste cuvinte ireale 
pe care morții le murmură la stele și furnici,
și din memorie-mi dispar dragostea și fericirea,
precum lumina unui ulcior cu apă
aruncată inutil împotriva beznei.

Din nou se aude doar
sclipirea nestinsă a ploii
care cade și cade fără-a ști de ce,
aidoma unei solitare bătrâne ce continuă 
să țeasă și să țeasă;
și parcă-ți vine să fugi într-un sat 
unde titirezul vieții nu s-a oprit încă din vâltoare
și-așteptă  să fie ridicat,
dar odată ce picioarele se pornesc
drumurile dispar,
așa că-i mai bine să rămâi nemișcat în această cameră,
căci poate a venit sfârșitul lumii,
iar ploaia e sterpul ecou al acestui sfârșit,
un cântec pe care încearcă să și-l amintească
buzele ce se dizolvă sub pământ.

traducere - g.Cristea




La última isla
de Jorge Teillier

De nuevo vida y muerte se confunden
como en el patio de la casa
la entrada de las carretas
con el ruido del balde en el pozo.
De nuevo el cielo recuerda con odio
la herida del relámpago,
y los almendros no quieren pensar
en sus negras raíces.

El silencio no puede seguir siendo mi lenguaje,
pero sólo encuentro esas palabras irreales
que los muertos les dirigen a los astros y las hormigas,
y de mi memoria desaparecen el amor y la alegría
como la luz de una jarra de agua
lanzada inútilmente contra las tinieblas.

De nuevo sólo se escucha
el crepitar inextinguible de la lluvia
que cae y cae sin saber por qué,
parecida a la anciana solitaria que sigue
tejiendo y tejiendo;
y se quiere huir hacia un pueblo
donde un trompo todavía no deja de girar
esperando que yo lo recoja,
pero donde se ponen los pies
desaparecen los caminos,
y es mejor quedarse inmóvil en este cuarto
pues quizás ha llegado el término del mundo,
y la lluvia es el estéril eco de ese fin,
una canción que tratan de recordar
labios que se deshacen bajo tierra.