Însemnări - de Aristóteles España

 

Mă fotografiază într-un hangar
ca pe un obiect,
o dată, de două ori, de trei ori,
din profil și din față,
îmi aranjează dosarul cu meticulozitate:
„Singur, student, 17 ani,
periculos pentru Siguranța Statului”.
Mă privesc cu coada ochiului:
Vor amprentele mele papilare.
O transpirație rece
îmi inundă obrajii.
Sunt flămând.
Cred că-i o furtună.
Îmi pun  din nou lanțuri la picioarele.
Mă ia amețeala.
Începe să se-nvârtă totul
c-o mie de kilometri pe oră.
Pumnii lor se prăvălesc
peste tâmplele mele.
Cad.
Urlu de durere.
Vreau să mă ciocnesc c-un munte.
Dar nu-i niciunul.
Doar noroi și șuturi,
și-un zgomot intermitent
pe care-l aud în creier
până la inconștiență.

traducere - g.Cristea

     Aristóteles España  ( n. la  5 octombrie 1955 în Castro, Chile - d. la 28 iulie 2011 în  Valparaíso, Chile) a fost un poet chilian. A fost unul dintre cei mai tineri prizonieri politici duși pe insula Dawson după lovitura militară din Chile din 1973 . Arestat la 11 septembrie 1973 (după lovitura de stat și asasinarea președintelui Salvador Allende de către junta militară) de Forțele Aeriene Chiliene, la vârsta de 17 ani, pentru că era președinte al Federației Studenților Secundari din Magallanes și lider regional al Tineretului Socialist, a fost dus la baza aeriană Bahía Catalina și mai târziu pe insula Dawson, împreună cu un grup de patruzeci de lideri politici și susținători ai drepturilor sociale, din Punta Arenas.
    Această experiență s-a reflectat în lucrarea sa ,,Dawson'', pentru care, în 1985, a primit premiul latino-american Rubén Darío, acordat de Ministerul Culturii din Nicaragua. 
    A locuit în Argentina între 1986 și 1993, unde a studiat comunicarea și scenariu de film, la Universitatea din Buenos Aires și a absolvit Universitatea din Argentina pentru Drepturile Omului.
    A murit la Spitalul Carlos van Buren, din Valparaíso, la 28 iulie 2011, iar rămășițele sale au fost transferate la Punta Arenas, pentru a fi înmormântat în cimitirul municipal.

Apuntes
de Aristóteles España

Me fotografían en un galpón
como a un objeto,
una, dos, tres veces,
de perfil, de frente,
confeccionan mi ficha con esmero:
“soltero, estudiante, 17 años,
peligroso para la Seguridad del Estado”.
Miran de reojo:
Quieren mis huellas dactiles.
Un sudor helado
inunda mis mejillas.
No he comido.
Creo que hay una tormenta.
Me engrillan nuevamente.
Tengo náuseas.
Empiezo a ver que todo gira
a mil kilómetros por hora.
Se estrellan sus puños
en mis oídos.
Caigo.
Grito de dolor.
Voy a chocar con una montaña.
Pero no es una montaña.
Sino barro y puntapiés,
y un ruído intermitente
que se mete en mi cérebro
hasta la inconciencia.