Selk' nam* - de Rolando Cárdenas

 

Era în ținutul îndepărtat și la începutul incendiilor
de câmpii biciuite de furtuni nemiloase,
traversate uneori de stoluri de hoitari sau berze,
cu un soare slab deasupra, parcă din alt timp.

Poate că n-a fost așa întotdeauna,
cu acele numeroase lagune
care se formau iarna și dispăreau vara
între lanțurile muntoase, murind brusc în Canalul Beagle*
și-n pădurile îndesite de afini, maitenes* și arbori de scorțișoară.

În această desime antarctică,
cu aer tare și vegetal,
încărcat cu aromă risipind putreziciunea copacilor-gigant,
de unde-ncepe Strâmtoarea pân' la Navarino*, 
au apărut ei, în mijlocul ploii,
cum  îndepărtatele continente de gheață,
- aidoma dezrădăcinaților din timpul albei lumini a nopții -
au încolțit la originea marii familii.

Nomazi ai propriei depărtări, 
au traversat tăcerile cu vechea înțelepciune a zeilor lor
- cunoscători ai magiei ierbii festuca*
ce crește la sud de Rio Grande
și care-nainte de-a-și lepăda frunzele verzi 
se transformă într-o admirabilă purpură de toamnă -,
veșnici proprietari ai primordialei  singurătăți
în fragilele lor corturi, conice precum clopotnițele.

Le-ar fi ajuns doar stejarul pentru arcuri
și marea pentru hrană
- înainte de simpla recompensă a morții 
pusă pe  capul lor și plătită cu-atâtea lire sterline -
și-ar fi putut, încă, sărbători sosirea anotimpului bun,
împodobindu-și fețele în culorile pământului roșu
sau  cu oase carbonizate de guanaco*.

Veniți din ape sau,
mai degrabă, dintre ghețuri,
atunci când polii începură a se inversa,
azi sunt izgoniți - ținându-se-n brațe -  într-un buștean, prin arhipelaguri,
spre aceeași singurătate a visării lor
asemănătoare cu cel mai profund vis
al acestui pământ străvechi și ciudat,
contopindu-se cu ceața mării,
cerului și pietrelor,
pentru a se-nrădăcina veșnic în stele, dealuri și fiorduri,
și-a împietri în apă.

traducere - g.Cristea

Notă*
Selk' nam - numele unui popor indigen din Patagonia (de asemenea cunoscut și sub numele de Onawo sau oamenii Ona), ce locuia în regiunea din sudul Argentinei și-a Republicii Chile, inclusiv insulele Țării de Foc.
Canalul Beagle - este o strâmtoare din arhipelagul Țării de foc, de la extremitatea sudică a Americii de Sud, între Chile și Argentina.
maitén(es) (Maytenus boaria, lat.) - este un copac perenal din familia Celastraceae, originar din America de Sud, până la 20 m, diametru 80 cm, trunchi drept. Apare în mod natural la aproximativ 30 - 50ºS: Chile și Argentina.
Navarino - este o insulă chiliană situată între Insula Mare a Țării de foc, la nord, și Capul Horn, la sud. Insula face parte din Comuna Cabo de Hornos, cea mai sudică comună din Chile și din lume, aparținând provinciei Antártica Chilena din regiunea XII Magallanes și Antarctica chiliană. 
festuca ( Festuca arundinacea) - este o specie din familia ierbii, folosită ca furaj pentru animale, în SUA, Argentina , Uruguay și Australia. 
guanaco - este o specie înrudită cu lama, ce trăiește în America de Sud.

Selk' nam
de Rolando Cárdenas

Era en la tierra distante y en el comienzo de las fogatas
llanuras azotadas por despiadados vendavales,
cruzada a veces por bandadas de caranchos o bandurrias,
con un sol leve arriba como de otro tiempo.

Es posible que no siempre haya sido así,
como aquellas numerosas lagunas
que se formaban en invierno y desaparecían en verano
entre cadenas de montañas que se mueren de pronto en el Canal Beagle
y bosques espesos de calafates, maitenes y canelos.

En esta espesura antártica
en ese pesado aire vegetal
cargado con el aroma deforme de gigantescos árboles podridos
desde el comienzo del Estrecho hasta Navarino
aparecieron en medio de la lluvia
como salidos de remotos continentes de hielo,
igual que arrancados del tiempo de la luz blanca de la noche,
en el origen de la gran familia.

Nómades de su propia lejanía,
cruzaban los silencios con la vieja sabiduría de sus dioses,
sabedores de la magia de la Festuca
que crece al sur de Río Grande
y que antes de botar sus hojas verdes
se transforman en un admirable púrpura de otoño,
dueños eternos de su primordial soledad
en sus frágiles toldos, cónicos como campanarios.

Sólo les bastaba el roble para sus arcos
y el mar para su alimento
antes de la simple faena de sus muertes
a tantas libras esterlinas la cabeza,
y aún podían celebrar la llegada del buen tiempo
adornándose la cara con colores de tierra roja
o de huesos calcinados de huanacos.

Venidos desde el agua,
más bien desde los hielos
cuando los polos empezaron a desplazarse,
hoy se alejan acurrucados dentro de un tronco por los archipiélagos
hacia la misma soledad de sus sueños
parecido al más profundo sueño
de esa tierra milenaria y extraña,
confundiéndose con la bruma del mar,
del cielo y de las piedras,
a integrarse para siempre en los astros, los cerros, y los fiordos,
a petrificarse en el agua.

(De ,,Poemas migratorios'' - 1974)