Trăiește fazanul - de Efraín Barquero

 

În liniștea penelor sale trăiește fazanul,
pasărea izvoarelor sacre,
a desimilor adânci ale căror culcușuri lucesc sub umbra
fructelor desăvârșite, ce se nasc și mor singure
și care n-au fost culese nicicând - precum o miere părăsită.

Prinț al amintirilor, gătit în radiantele culori ale fericirii
- ești șofran, aur, picătură purpurie destinului,
acolo unde zbori în visul apăsător al mătăsii dorminde,
în singurătatea imprevizibilului pe care-l trăiești
sub arborele florilor dătătoare de violet.

Purtând giulgiul incomensurabil și cenușiu
al celor ce-au adormit pe veșnicie,
cauți apa, focul, rodia,
cauți cu blândețe divina eternitate 
- tunetul ce se iscă nu-ți alungă visul, 
se naște și moare în necreatul văzduh,
căci stacojiul suflet prin pulberi ți-l arzi.

traducere - g.Cristea

      Efraín Barquero, pseudonim al lui Sergio Efraín Barahona Jofré, s-a născut în Piedra Blanca, Teno, regiunea Maule, Chile, la 3 mai 1931. A studiat la Liceo de Talca și Dreptul la Universitatea din Chile, precum și pedagogia  în limba spaniolă la Institutul Pedagogic.
În 1955 a intrat ca secretar al redacție la  ,,Gaceta de Chile'' coordonată de Pablo Neruda.
     A fost atașat cultural în Columbia în timpul guvernării lui Salvador Allende. Nu s-a mai putut întoarce, din cauza dictaturii Pinochet, și a locuit în Mexic, Cuba (unde a fost membru al juriului pentru Premiul Casa de las Américas, în 1974) și în Franța, țara în care a lucrat din 1975 până în 1990 și unde a scris ,,A deshora''(Într-un moment nepotrivit). Volumul de versuri fost publicat în Chile în 1992, alături de ,,Mujeres de oscuro''(Femei în întuneric) și  ,,El viejo y el niño''(Bătrânul și copilul). Cu cartea ,,La mesa de la tierra''(Masa pământului) a câștigat  Premiul Municipal Santiago pentru Literatură, în 1999. La 25 august 2008 a primit Premiul Național pentru Literatură.
     S-a stins din viață la 29 iunie 2020, la vârsta de optzeci și nouă de ani, în Santiago de Chile.

Vive el faisán 
de  Efraín Barquero
 
En el silencio de sus plumas vive el faisán
ave de los ríos sagrados
de las casas profundas cuyos lechos brillan en la obscuridad
de los frutos perfectos, aquellos que nacen y mueren solos
aquellos nunca recogidos como la miel del abandono.

Príncipe del recuerdo con los radiantes colores de la felicidad
el azafrán, el oro, la gota morada del destino
a dónde vuelas en el sueño opresor de la seda dormida
en la soledad de las cosas ingastables vives
en el árbol del añil, de la púrpura.

Con la tela inmensamente gris
de los que duermen para siempre
haces el agua, el fuego, la granada
haces lo perdurable con suavidad divina
el trueno nace cada vez sin despertarte
nace y muere en los cielos increados
arde en el polvo tu corazón escarlata.