Acord final - de Eunice Odio

Voioși secerători au terminat. Se zbate apa
și dăruiește poruncii buzei mulțumite
prea dulcele izvor crescut din zori însămânțați
și transparență-agrară, c-o blândă-nflăcărare.
 
Se-ncoronează grâne din groasa lor desime,
păstrându-și delirant culoarea ce ordonă
- aproapelui carnal  -  primăvăratica-mplinire.
 
Se pierd întunecimii bovine, cu lentoare, 
unde pământu-și varsă pârâul fermecat
și-albina își sfârșește zburarea de zăpadă,
și țarcul lor se-ascunde peste timidul jasp.
 
Și tu, Iubite,
când pus-ai veșnic cărare-n arătura
ce nopții dă târcoale și-ațâță trandafirul,
 
Acolo unde pieptul ți-e plin de rădăcini,
și tâmpla dezgolită-i de poală și cuvânt.
 
Pe suavele coline, moșnegi cu ochi de soare
își cercetează poame ce găzdui-vor vinul
și-adună anotimpul crescând aroma lor,
își risipesc pe limbă ciorchini de bucurie. 
 
Și-arată primăvara vlăstarul frumuseții,
ramificând pe vânturi doar păsările-cer.
 
Sidefu-și răspândește tăcerea și-ncântarea,
culoarea lui silvestră re'nvie și hrănește.
 
  O, daruri,
  Ofrande pământești,
  O, dulce hrană;
 
Măcar să isprăviți la piept însămânțarea,
 
Măcar să revărsați ferice și-apoi să vă opriți
 
O, piele,
 
O, cenușă murmurândă!

traducere - g.Cristea


       Eunice Odio ( pseudonim , Catalina Mariel ; n. la  18 octombrie 1919 în San José, Costa Rica - d. la 23 martie 1974 în Mexico City , Mexic) a fost o notabilă poetă din America Latină,  a cărei operă este situată la tranziția dintre realism și avangardă, în special în curentul suprarealist. A scris articole, eseuri, reflecții, scrisori, nuvele și literatură pentru copii. Odio a lucrat ca jurnalistă și a predat engleza și franceza. 
      În opera ei poetică, a recreat viziunea plastică a unei lumi nu întotdeauna fericite și a transmis prin versurile sale aceeași pasiune intensă cu care și-a trăit viața. Bogăția sa verbală și sensibilitatea sa extremă se regăsesc în toate colecțiile sale de poezie: Elemente terestre (1948, premiul central american 15 septembrie), Teritoriul zorilor (scris între 1946 și 1948 și publicat în 1953), Tranzitul de foc (1957, opera sa reprezentativă), Pășunea viselor (1953-1971) și Ultimele poezii (1967-1972).

Acorde final
de Eunice Odio

Al borde de alegres segadores tiembla el agua,
y ofrece para el orden del labio complacido
dulce rumbo crecido de preñadas mañanas,
y agraria transparencia, dulcemente encendida.
 
El trigo coronado de apretada espesura,
retiene el desbordado color con que le ordenan
–vecino de la carne– colmarse en primavera.
 
El ganado decrece tiernamente en lo oscuro
donde dilata el suelo su asombrosa corriente,
y la abeja termina su tránsito de nieve,
y su majada oculta sobre tímidos jaspes.
 
Y tú, Amado,
que pones rumbo fijo al arado
que circuye la tarde y apresura la rosa,
 
Dónde tienes el pecho frondoso de raíces,
dónde la sien desnuda sin regazo ni término.
 
Sobre los pastos suaves, cándidos mayorales
habilitan la uva en que se aloje el vino,
y congregan el clima en que crezca su aroma
y reparta en la lengua manojos de alegría.
 
Así el verano atiende su reciente hermosura
y sobre el viento solo distribuye sus pájaros.
 
Así el nácar esparce su quietud y deleite
y su color silvestre reanuda y apacienta.
 
  ¡Oh dádivas,
  Oh dones terrestres,
  Oh suaves alimentos;
 
Sólo agotar la siembra con el pecho,
 
Sólo desembocar al gozo y detenerse
 
Oh piel,
 
Oh ceniza colmada y balbuciente!