Vers de tango - de Jorge Teillier

 

Ploaia face ca orașul să crească
aidoma unui mare trandafir ruginit.
Orașul pare mai mare și pustiu
după ce de-a lungul împrejmuirii Cartierului Gării
părinții fug cu copiii lor îmbrăcați în costumașe de marinar.
Baloane haotice traversează acoperișurile,
iar croitoresele încetează să mai pedaleze la mașinile lor.
De pe lângă canalul care-și mișcă solzii murdari
rup un smoc de iarbă pentru un cal sfrijit,
pe care-l adulmecă și-apoi îl respinge.
Mă plimb cu gulerul hainei ridicat,
așteptând să văd luminile unui bar rătăcit,
în timp ce urme de iubiri pe care nu le-am avut niciodată
mi se cuibăresc  în inimă,
precum într-un oraș șinele de tarmvaie
care s-au oprit cu mult timp în urmă.

traducere - g.Cristea

    Poetul Jorge Teillier s-a născut în Lautaro, Chile, în 1935 și a murit în 1996.
    Poezia lui Teillier se bazează în principiu pe tradiția reprezentării lirice (poezia larului, a originii, a graniței), deși opera sa transcende eticheta rădăcinilor lárico ale căror antecedente se găsesc în Chile, la Efraín Barquero și Rolando Cárdenas. Poeziile sale pleacă de la amintiri naive și nostalgii cu o anumită speranță de a înțelege paradisul pierdut, care se dezintegrează treptat și devine o imagine pură de vis.
    Poetul a început să scrie la vârsta de 12 ani, bând apele cărților de aventură, scrise de Panait Istrati, Knut Hamsun, Julio Veme și basme. Mai târziu, se hrănește cu poeții modernismului hispano-american, Vicente Huidobro și tradiția universală a lui Jorge Manrique, Rainer María Rilke și Francois Villon. De asemenea, este legat de Höderlin și Trakl. Pentru el, ceea ce este important în poezie nu este esteticul, ci crearea mitului și a unui spațiu sau timp care transcende cotidianul, folosind cotidianul. Poetul nu trebuie să însemne, ci să fie. Postulează un timp de rădăcini în comparație cu generația anilor 50, care au postulat exodul către orașe.

( Dicționarul enciclopedic al literelor latino-americane -  Caracas, Biblioteca Ayacucho, 1995)

Letra de tango
de Jorge Teillier

La lluvia hace crecer la ciudad
como una gran rosa oxidada.
La ciudad es más grande y desierta
después que junto a las empalizadas del Barrio Estación
los padres huyen con sus hijos vestidos de marineros.
Globos sin dueños van por los tejados
y las costureras dejan de pedalear en sus máquinas.
Junto al canal que mueve sus sucias escamas
corto una brizna para un caballo escuálido
que la olfatea y después la rechaza.
Camino con el cuello del abrigo alzado
esperando ver aparecer luces de algún perdido bar
mientras huellas de amores que nunca tuve
aparecen en mi corazón
como en la ciudad los rieles de los tranvías
que dejaron hace tanto tiempo de pasar.