Cuvinte ale poetei către făptura umană - de Margarita Michelena

 

                                       

                                            (Pentru Eunice Odio*)

Îți vorbesc, făptură fatidică și norocoasă,
ție, pajiște și peșteră, iubită și dușmancă,
strălucire a bucuriei și noapte a fricii,
ție, trist demon și cupă dulce
din care beau păsările și îngerii,
ție, cea care îți suporți moartea în fiecare zi
și-o singură clipă treci prin propriul tău cadavru.

   Eu știu cine ești, deja te-au străpuns
zorile cu săgeata lor de pasăre, te-au ars
cu jarul plutitor al florii lor și te-au uimit
cu cămașa lor fină de rouă. 
După-amiaza te-a plimbat deja, depopulându-te
de murmurul tău arboricol.
Noaptea te-a înclinat deja și te-a readus
la o formă simplă, la cea mai simplă,
să fii doar iarba care-și pregătește
scurta tunică terestră,
muzica ei delicată, clinchet la nivelul solului 
în noua dimineață.

    Nu pot să văd întregul tău chip interminabil,
nici să-ți cunosc numele, mărturisit
fie mării, fie înălțimii,
pământului sau fumului,
luminii sau pietrei.
Dar eu sunt chipul tău,
eu sunt numele tău complet, adevărat
și-n mine te rezumi, tu, trecătoare
prin ochi și cuvânt,
în mine te-aduni, creatură risipită,
precum un oaspete etern al sufletului tău.

Privește-mă acum, în această singură clipă
în care te trăiesc și recunoaște-mă
ca să știu cine ești, cum petreci, 
cum crești și plângi
și cum cazi, și cum strălucești.

    Treci prin sufletul meu,
te luminezi și te-ntuneci,
iar acolo te minunezi și cânți.
În mine te știi o flacără reprimată
de buza vântului.
Și-n mine, aidoma fulgerelor de sânge aprins,
îți recuperezi memoria, șoaptele
uitatei grădini
și dialogul pierdut între aer și aripă.

    Cum să nu te iubesc atunci, făptură
dezolantă și fericită, dacă mă populezi
cu sunete înalte ale bucuriei tale,
cu uscăciunea și sfâșierea morții tale,
dacă uneori ating, cu propriul tău deget,
nu știu ce latitudine angelică sau ce pajiște
unde lumina învață
să ne ordoneze lumea,
să fie inteligența ei goală și transparentă,
iar în alții să mă prăbușesc, cu greutatea ta teribilă,
în marea solitudine care e păcatul?

    Sunt singură pentru tine, pentru tine sufăr
și pentru tine sunt fericită și mă-nsoțesc.
Dacă Dumnezeu și-aruncă ochii, 
te găsește îngrămădită-n mine
și pe mine sub numele tău vast
ca sub o stea unanimă
a luminii adunate și pure 
a cărei strălucire o culeg din aer.
Suntem una și-aceeași, înlăuntrul cuvântului.

Eu sunt reședința ta, ultimul 
și adevăratul domiciliu al sufletului tău.
Și-n mine sfârșește, înspăimântător,
pâlpâirea cărnii tale.

    Dacă spun „eu”, te definesc
cum printr-un singur spic
se definește tot lanul de grâu.
Și nu mă cunoști.
Ah, dar dacă mă auzi, dacă mă auzi o dată,
vei știi cine ești.
Caută-ți propria voce în gâtlejul meu,
vezi că iese din mine deja ca tulpina
care înalță și susține
floarea cuvântului tău.
Și acolo, o, creatură, locuitoare
tristă și surâzătoare a sufletului meu,
acolo ne-ntâlnim.
Sunt unica ta oglindă,
sunt iazul întunecat și lumesc
pe-a cărui luciu, uneori, misterioasa piatră
desenează un cerc vag - numele tău.

    Iubesc ceea ce te sfâșie și te-nchide
și ceea ce-ți alungă somnul până-n ritmul
bătăii  pietrei;
vocea cu care întrebi
numele și cifra lucrurilor;
țipătul singuratic care zgârie
cea mai ascunsă piele a sufletului tău;
lovitura ce te-aruncă în  fântâna sângelui tău.
Și iubesc cât de mult te înalță
veșmântul prelung al îngerilor,
ceea ce te apropie
de curgerea celorlalte creaturi,
conducându-te
de la rădăcină și  tăcere 
către  muzică și neant.

    Îți vorbesc ca unei picături perfecte și strălucitoare,
dar minimală și care se distinge doar
în imensul tumult al celorlalți,
deja un subiect amoros al râului care-l atrage;
Îți vorbesc despre muzica prin al cărei canal curgi.

    Știu că din noapte îți culegi sunetul,
izolându-l de ceilalți, 
te apleci și-l asculți.
Este atât de firav... Abia-l poți auzi.
Mai fin decât cea mai mică explozie a unui trandafir,
decât zborul stropului de rouă
sau clipitul zorilor.
Asta-i singurătatea. Și-ți mai spun:
Nu există singurătate. Întoarce-ți sunetul
către întreaga muzică și lăsă-l să pătrundă
în fântâna luminată care-l așteaptă.
Muzica este singura și completa companie,
curgerea ce-adună toate ființele
în remanență și ordine, ce contopește
toate vocile într-una adevărată.
Pătrunde în muzică. Nu-ți fie frică.
Acolo, nu vei uita decât numele tău 
mic și solitar,
acel nume al morții prin care Dumnezeu nu te cunoaște.
Frunza știe. Curge mieros
dinspre pământul mut până la corul ce-o așteaptă,
își ocupă locul printre celelalte voci,
și-asumă murmurul și-l înalță
pentr-o singură vară irevocabilă.
Toate frunzele sunt același copac.
Toate făpturile orbitoare,
toată împlinirea lor religioasă și trupul lor
de înger întunecat și puternic, încununate-s
de pace susurândă și sfârșite
în muzica sculptată printre coloane de aer.

    Am spus asta pentru sufletul tău.
Dar și corpul tău este din muzică
și prin singurul său har incoruptibil.
Pentru că-i adevărat - trupul învie
și este promis deja unei forme viitoare,
căsătorit cu aceasta, și recunoaște uneori
obiectul incredibil al alianței sale.

    Uneori, părul tău arată ca iarba
și auzul - o cupolă de crin,
iar degetele tale, rădăcini ale unui nou vlăstar,
și-o anume privire, început de aromă,
și-un zâmbet de-al tău, un proiect de penaj,
și-atingerea - posibil obraz de măr roșu. 

    Știu totul despre tine, pentru că vin din muzică,
din trupul său fără sfârșit, infailibil.
Nu vei muri, pentru c-am auzit
numele tău original, aprinzându-se
în propriul meu sunet.
Ești deja înlăuntrul muzicii. În strălucirea ei ți-a construit
nemuritoare mădulare.
În limbajul ei ordonat te aprinde, te comutează
și-ți oferă veșmântul delirant al focului,
pentru că atunci când te consumi, să fii recunoscută.

traducere - g.Cristea

Notă*
Yolanda Eunice Odio Infante ( 1919-1974) a fost poetă, eseistă, prozatoare și traducătoare din Costa Rica. De-a lungul vieții sale, a publicat trei colecții de poezii: Elementele terestre (1948), Zona în teritoriul zorilor (1953) și Tranzitul focului (1959); primul dintre ei premiat în Guatemala, pentru Concursul Permanent Central American din 15 septembrie. Lucrarea ei a fost o mărturie a pelerinajului ei pe acest pământ, care va culmina la altarul sacrificiului său de sine pe 23 martie 1974.

       Margarita Michelena (n. la 21 iulie 1917 în Pachuca, Hidalgo - d. la 27 martie 1998, în Mexico City) a fost poetă, critic literar și jurnalistă mexicană.  Atrasă de foarte tânără de creația literară, și-a început studiile superioare la Facultatea de Litere a Universității Naționale Autonome din Mexic, studii pe care nu le-a finalizat. Încă de la o vârstă fragedă, ea a fost, de asemenea, aplecată asupra vicisitudinilor socio-politice ale patriei sale, lucrând prin numeroasele sale activități jurnalistice: mai întâi a regizat ,,El libro y el pueblo'', iar mai târziu a lucrat ca editorialist politic la ziarele ,,Novedades'' și ,,Excelsior''.. Mai târziu a devenit interesată de tratarea aspectelor lingvistice și culturale în mass-media și a inițiat un program de radio, în care a tratat aceste chestiuni, printre concetățenii săi.
     Producția sa poetică, relativ scurtă, este o moștenire directă a inițiativei grupului ,,Contemporáneos'', în același sens ca și opera contemporanului său Alí Chumacero . Se caracterizează mai ales prin construirea unui cadru poetic orbitor care, pornind de la o precizie dezolantă, ajunge pe tărâmul familiei, pentru a se odihni acolo de toată tensiunea pe care o are acumulată. 
     În primul său volum de versuri, intitulat Paraíso y nostalgia (1945), a început o scurtă, dar foarte intensă călătorie poetică, continuată de cărțile de poezie ,,Laurel del Ángel'' (1948), ,,La tristeza terrestrial'' (1954) și ,,The country beyond fog'' (1968). La un an de la apariția acestei ultime cărți, și-a compilat toată producția poetică în volumul intitulat ,,Întâlnirea imaginilor'' (1969).
     În calitate de critic literar, Margarita Michelena a contribuit la o mai bună cunoaștere a liricii din timpul ei, cu un eseu intitulat ,,Note despre poezia mexicană contemporană'' (1959).

Palabras del poeta a la criatura humana
de  Margarita Michelena 

                                         (Para Eunice Odio)

 
    Te hablo, criatura aciaga y venturosa,
a ti, prado y caverna, amante y enemiga,
el resplandor del gozo y la noche del miedo,
a ti, demonio triste y dulce copa
de la que beben pájaros y ángeles,
a ti, la que padeces tu muerte cada día
y un solo instante pasas por tu propio cadáver.

    Yo sé quién eres tú, ya te traspase
el alba con su dardo de pájaros, te queme
con el ascua flotante de su flor y te asombre
con su leve camisa de rocío. 
Ya te viaje la tarde, despoblándote
de tu rumor arbóreo.
Ya te incline la noche y te devuelva
hacia una simple forma, a la más simple,
a ser sólo la hierba que prepara
su brevísima túnica terrestre,
su delicada música, tañida a ras de suelo
en la nueva mañana.

    No puedo ver reunido tu rostro innumerable
ni conocer tu nombre, confiado
ya al mar o ya a la altura,
a la tierra o al humo,
a la luz o la piedra.
Pero yo soy tu rostro,
yo soy tu nombre unido y verdadero
y en mí tú te resumes, tú, transeúnte
del ojo y la palabra,
en mi tú te congregas, dispersa criatura,
como huésped eterno de tu alma.

Mírame ahora, en este solo instante
en que te vivo, y reconóceme
para saber quién eres, cómo pasas,
como creces y lloras,
y cómo caes, y cómo resplandeces.

    Por mi alma transcurres,
te alumbras y oscureces,
y allí, te maravillas y allí cantas.
En mí te sabes llama combatida
por el labio del viento.
Y en mí, como a relámpagos de sangre iluminada,
recobras tu memoria, los rumores
del olvidado huerto
y el diálogo perdido entre el aire y el ala.

    ¿Cómo no amarte entonces, criatura
desolada y feliz, si estás poblándome
con altos sonidos de tu gozo
y el seco y desgarrado de tu muerte,
si a veces toco, por tu propio dedo,
no sé qué latitud angélica o qué prado
donde la luz aprende
a ordenarnos el mundo,
a ser su inteligencia desnuda y transparente,
y en otras me desplomo, con tu peso terrible,
en la gran soledad que es el pecado?

Estoy solo por ti, por ti padezco
y es por ti que me alegro y me acompaño.
Si Dios manda sus ojos
te encuentra en mí reunido
y a mí debajo de tu vasto nombre
como debajo de una estrella unánime
de la luz junta y purísima
cuyo fulgor cosecho por el aire.
Somos uno, uno solo, dentro de la palabra.

Yo soy tu residencia, el domicilio
último y verdadero de tu alma.
Y en mí termina, aterradoramente,
el parpadeo de su carne.

    Si digo “yo”, te nombro
como en la sola espiga
se nombra al trigo todo.
Y tú no me conoces.
Ah, pero si me oyes, si me oyes una vez,
sabes quién eres.
Miras tu propia voz en mi garganta,
la ves salir de mí ya como el tallo
que eleva y que sostiene
la flor de tu palabra.
Y allí, oh criatura, oh habitante
doloroso y riente de mi alma,
allí nos encontramos.
Soy tu único espejo,
soy el estanque terrenal y oscuro
sobre el que a veces misteriosa piedra
dibuja un vago círculo: tu nombre.

Amo lo que te arranca y te clausura,
y lo que te desnace del sueño hasta el latido
del latido a la piedra;
la voz con que preguntas
nombre y cifra a las cosas;
el grito solitario que desuella
la piel más escondida de tu alma;
el golpe que te arroja el pozo de tu sangre.
Y amo cuanto te alza
el remoto vestido de los ángeles,
aquello que te acerca
al fluir de las otras criaturas,
conduciéndote
de la raíz y del silencio
hasta la música y el aire.

Te hablo como a gota perfecta y reluciente,
pero mínima y sólo distinguible
en el caudal inmenso de las otras,
ya súbdita amorosa del río que le arrastra;
te hablo de la música en cuyo cauce corres.

    Ya sé que entre la noche recoges tu sonido,
lo aíslas de los otros,
te inclinas y lo escuchas.
Es tan pequeño… Apenas se le oye.
Menos que al ligerísimo estallar de una rosa,
que al vuelo del rocío
o al párpado del alba.
Esto es la soledad. Mas yo te digo:
No hay soledad. Devuelve tu sonido
a la música entera y deja que penetre
al hueco iluminado que lo aguarda.
La música es la sola y total compañía,
el fluir que congrega a toda criatura
en permanencia y orden, que confunde
a toda voz en una verdadera.
Entra en la música. No temas.
Allí no olvidarás sino tu nombre
pequeño y solitario,
ese nombre de muerte que Dios no te conoce.
La hoja sabe. Fluye dulcemente
desde la tierra muda al coro que la aguarda,
toma su sitio entre las otras voces,
asume su rumor y lo levanta
por un solo verano irrevocable.
Todas las hojas son el mismo árbol.
Todas las criaturas deslumbrantes,
todas su religiosa plenitud y su cuerpo
de ángel oscuro y fuerte, coronado
de rumorosa paz y concluido
en música labrada entre los aires.

Esto lo dije por tu alma.
Pero también tu cuerpo es de la música
y por su sola gracia incorruptible.
Porque es verdad que el cuerpo resucita
y está ya prometido a una forma futura,
desposado con ella, y a veces reconoce
al increado objeto de su alianza.

    A veces tus cabellos te parecen de hierba
y tu oído una altura de azucena,
y tus dedos, raíces de una próxima rama,
y una cierta mirada, un cimiento de aroma,
y una sonrisa tuya, un proyecto de pluma,
y el tacto una posible mejilla de manzana. 

    Todo lo sé, de ti, pues vengo de la música,
de su cuerpo sin término, infalible.
Y tú no morirás, porque he escuchado
tu nombre original iluminándose
en mi propio sonido.
Eres ya de la música. En su fulgor construyó
tus miembros inmortales.
En su ordenada lengua te alumbro y comunico
y te doy el vestido delirante del fuego
para que al consumirte, seas reconocido.