Război înflorit* (fragment) - de Daniela Catrileo

 

*

Sub splendoare
pieile noastre
se-nflăcărau aurii
ca un ochi de jaguar
ce descuie misterul
curcubeului din pupila sa
și renunță-n fața sclipirii
semnelor
În acest colț de lume
întotdeauna se vorbește de-un zmeu

 *

Fulgerele 
            și furtuna lor
străluminează întunericul
Frumoasa noapte moartă
arde
și pielea ta atât de vanitoasă
în acest trosnet de arbori

*

Astrele prevestiră masacrul
precum păzitorii secretului nostru
dar a fost târziu și-a fost  negură
       luară foc și corăbiile vestind incendierea
La următoarea clipire de valuri
trene - jaruri prăvălite
luminară văzduhul ca un fulger
ce-amână-n ramificare
perpetua obscuritate a bolții sale
Din cer cădeau cioburi
                   și cenușă
                   și trupurile noastre goale
s-au îmbrăcat în măruntaiele oceanului
radiindu-ne pleoapele
până la-ntrebare
Știam deja despre noi
insule risipite sub zeități
imposibil de enumerat
Niciun viitor? Și-acum ce urmează?
Ca fiecare ochi să negocieze pentru el însuși

*

Repetarăm un scenariu de țipete
pentru-a mânia muntele
cu măști ce-acoperă
veșmintele - piei de fiare panterine*
și inimile noastre în centru
O geografie a junglei
unde pregătirăm săgeți și coregrafii
pentru santinelele noastre
                  După aceea
nopțile n-au mai fost nimic altceva
decât invenția originii
- o grămadă de morți sub cerul liber
și de asemenea
un pic de mescal* vechi
ce se năștea din primul copac
Înainte de groază eram vii
Toți doriserăm să fim soarele

*

Travestite 
sub amenințarea peyote*
câteva Femei ale Răsăritului
consumă băutură de porumb
înaintea delirului de-a fi învinse
F e t e-p u m ă
F e t e-c ă p r i o a r ă
                  dansând ce-a mai rămas din viață
Pe acestă turtă de pământ
Ce se  poate face mai mult?
Nimeni nu vrea să accepte finalul
Mâine ne vom întoarce la jertfe
Iar eu voi spune:
                             ăsta-i trupul meu
                             ăsta mi-e sângele
                             asta mi-e promisiunea pentru voi
Voi răsuci grumazuri inamice
voi zdrobi cu piciorul cranii
voi onora ne'nchipuita născocire
ce n-o vom putea scrie
Înainte de-a le vedea capetele stivuite pe câmp
mă voi duce să pedepsesc lașii și trădătorii
Asta va fi utima mea sărbătoare

*

Îngenunchez în fața ta
Mamă-Vulcan
aprind flacăra
și muntele devine lumină
Îmi lipesc fruntea
cu varul cenușii tale
îmi împletesc părul
cu rămurele de mentă
               și repet:

               Asta sunt
o ultimă piesă de rezistență

traducere - g. Cristea

Notă*

Război înflorit sau Xochiyaoyotl (din limba indienilor nahuatl) a fost un tip de război ritualic al aztecilor, din secolele anterioare cuceririi spaniole, constând în acordul dintre mai multe orașe amerindiene, care organizau lupte în care prizonierii din ambele tabere erau capturați și sacrificați, pentru îmbunarea zeilor de a le aduce ploaia. Acest gen de război se iniția mai ales când aztecii se confruntau cu fenomene de secetă extremă.

      Daniela Catrileo este o poetă chiliană, descendentă mapuche. S-a născut în 1987 în comuna San Bernardo, Santiago de Chile. A obținut o diplomă în educație și este  profesor de filozofie, artistă și  activistă pentru drepturile indienilor mapuche. și membră al Colectivo Mapuche Feminista Rangiñtulewfü. Ea a primit un grant de la Fundația Pablo Neruda (2011) și un altul pentru scriere creativă (2012 și 2016) de la Consiliul Național al Culturii și Artelor. Poezia ei a apărut în colecțiile Cada Vigilia (2007) și El territorio en viaje (2017). A publicat cărțile Río herido (2013), Invertebrada (2017) și Guerra Florida (2018). De asemenea, a participat la cartea colectivă Niñas con palillos (2014), câștigătoare a Premiului Mustakis. În 2018, ea a realizat acțiunea „Mari pura warangka küla pataka mari meli: 18.314”, o serie de intervenții în Santiago de Chile, pentru a denunța nedreptățile comise împotriva poporului mapuche în baza Legii antiterroriste 18.314 din 1984.

     

,,În primul rând, există sistemul economic, care se ocupă avid și necondiționat de popoarele indigene. Este un sistem prădător și extractiv, distrugând natura și locurile care au semnificație spirituală pentru oamenii noștri. Dar există și alte tipuri de violență colonială pe care corpurile noastre le experimentează. Există discriminări de lungă durată, genocid cultural și politic. Nu am fost niciodată recunoscuți ca oameni. Până în prezent, niciun guvern nu a schimbat nimic. Există ceva care continuă de-a lungul anilor și nu se termină, un război inegal. Ei bine, nu avem aceleași mijloace ca statul, forțele militare și companiile.''  ( Daniela Catrileo )

Guerra florida (fragmento)

de Daniela Catrileo

*

Bajo el resplandor 

nuestras pieles 

se iluminaron doradas 

como un ojo de jaguar 

que abre el secreto 

del arcoíris en su pupila

y sucumbe ante el fulgor 

de los signos 

En este pedazo de mundo

siempre se trata de un cometa  

*

Relámpagos

                y su tormenta 

destellos en la oscuridad

La hermosa noche muerta 

arde

y tu piel      tan de humo

en este crepitar de árboles

*

Los astros señalaron la matanza 

como guardianes de nuestro secreto 

pero era tarde y fue niebla 

          quema y naves anunciando aflorar

Al siguiente pestañeo de olas

estelas    brasas desplomadas 

iluminaron el cielo como un rayo 

que demora en ramificar 

la oscuridad perpetua de su bóveda  

Del cielo caían astillas

                       y cenizas 

                       y nuestros cuerpos desnudos 

se fueron vistiendo en las entrañas del océano

irradiando nuestros párpados 

hasta la pregunta       

Ya sabíamos de nosotras

islas desparramadas bajo dioses 

imposibles de nombrar

No future            ¿Y ahora qué? 

Que cada ojo negocie por sí mismo

*

Ensayamos un escenario de griteríos 

para enojar a la montaña 

con máscaras que tapizan 

vestiduras     pieles de fieras panterinas 

y nuestros corazones al centro

Una geografía selvática 

donde entrenamos flechas y coreografías 

para nuestras centinelas

              Después de esto

las noches no fueron más 

que el invento del origen

un manojo de muertes a la intemperie 

y tal vez 

un poco de añejo mezcal 

que nacía del primer árbol

Antes del horror estábamos vivas 

Todas quisimos ser el sol

*

Travestidas 

a punta de peyote 

algunas Mujeres del Este

se inyectan muday 

ante el delirio de ser vencidas

N i ñ a s p u m a           

N i ñ a s c i e r v o 

                   

                    bailando lo que resta de vida

En este amasijo de tierra 

¿qué más se puede hacer? 

Nadie quiere aceptar el final

Mañana volveremos a las ofrendas 

Y yo diré:       

                       este es mi cuerpo

                       esta es mi sangre

                       esta es mi promesa para ustedes

Voy a torcer cuellos enemigos

patear cráneos 

honrar la ficción indecible

que no podremos escribir

Antes de ver sus cabezas apiladas en el campo 

me iré a reventar yanaconas

Esa será mi última fiesta

*

De rodillas ante ti 

Volcán Madre

enciendo el fuego 

y la montaña se ilumina

Empalmo mi frente 

con cal de tu ceniza

trenzo mi cabello

con ramitas de menta

               y repito: 

                Esto soy

una última jugada

Ne va purta vântul... - de Forugh Farrojzad

 

În mica mea noapte - O, Doamne! -
vântul are-o întâlnire cu frunzele copacilor
În  mica mea noapte pândește ruina

Ascultă!
Auzi pașii șuierători ai întunericului?
Ceva traversează noaptea,
luna este roșie și-agitată
și pe-acest acoperiș care-n fiecare moment amenință să se prăbușească, 
norii - precum convoaiele îndoliate -
par s-aștepte începerea ploii

O clipă
și-apoi nimic
În spatele acestei ferestre tremură noaptea,
iar pământul încetează să se-nvârtă
În spatele acestei ferestre, o necunoscută
ne privește, pe tine și pe mine
O, verde din cap până-n picioare!
pune-ți mâinile, ca o amintire-nflăcărată,
........................................... ............ în mâinile mele iubitoare
și ca un sentiment cald al existenței
încredințează-ți buzele alintului buzelor mele arzătoare
Ne va purta vântul
Ne va purta vântul...

traducere - g.Cristea




Se nos llevará el viento
de Forugh Farrojzad

En mi pequeña noche ¡ay!
el viento tiene una cita con las hojas de los árboles
En mi pequeña noche amenaza la ruina

¡Escucha!
¿Oyes el paso silbante de la oscuridad?
Algo cruza la noche
la luna está roja y agitada
y sobre este techo que a cada instante amenaza derrumbarse
las nubes como masas enlutadas
parecen esperar el instante de lluvia

Un instante
y después nada
Detrás de esta ventana tiembla la noche
y la tierra va dejando de girar
Detrás de esta ventana una incógnita
nos mira a ti y a mí
¡Oh verde de los pies a la cabeza!
pon tus manos como un recuerdo encendido
.......................................................en mis manos amantes
y como un cálido sentimiento de existencia
confía tus labios a las caricias de mis amantes labios
Se nos llevará el viento
Se nos llevará el viento

(versión de Clara Janés y Sahand)

Întinsă și sfâșiată... - de Octavio Paz

 

Întinsă și sfâșiată,
în dreapta venelor mele, mută;
pe țărmuri nesfârșit muritoare,
nemișcată și-ncolăcită.

Îți ating pielea delirantă,
silențioșii pori, gâfâind,
cursa circulară a sângelui tău,
pulsul său repetat, verde și cald.

Mai întâi e-o răsuflare a zorilor,
o prezență-ntunecată a bătăilor inimii
ce-ți cutreieră prin piele, plinul buzelor,
strălucitoare mângâieri de alint.

Arcul sprâncenelor devine cearcăn.
Ah, sete, sfâșietoare,
groaza răniților ochi
în care-mi văd originea și moartea,
ochi gravi de naufragiată
cheamându-mă-n spume,
către alba zonă a leșinului
goliciunii vorace,
ce ne cufundă în noi înșine.

Aruncați în albe vâltori,
ne zgâriem originea,
vegetalul ne cheamă,
piatra ne amintește
de rădăcina-nsetată
a copacului ce-a crescut din pulberea noastră.

Îți ghicesc chipul printre-aceste umbre,
suspinul teribil al pântecului tău,
toate nașterile tale
și moartea pe care-o porți ascunsă.
În ochii tăi navighează copii, penumbre, 
fulgere, ochii mei, goliciunea.

traducere - g. Cristea






Tendida y desgarrada...
de Octavio Paz

Tendida y desgarrada,
a la derecha de mis venas, muda;
en mortales orillas infinita,
inmóvil y serpiente.

Toco tu delirante superficie,
los poros silenciosos, jadeantes,
la circular carrera de tu sangre,
su reiterado golpe, verde y tibio.

Primero es un aliento amanecido,
una oscura presencia de latidos
que recorren tu piel, toda de labios,
resplandeciente tacto de caricias.

El arco de las cejas se hace ojera.
Ay, sed, desgarradora,
horror de heridos ojos
donde mi origen y mi muerte veo,
graves ojos de náufraga
citándome a la espuma,
a la blanca región de los desmayos
en un voraz vacío
que nos hunde en nosotros.

Arrojados a blancas espirales
rozamos nuestro origen,
el vegetal nos llama,
la piedra nos recuerda
y la raíz sedienta
del árbol que creció de nuestro polvo.

Adivino tu rostro entre estas sombras,
el terrible sollozo de tu sexo,
todos tus nacimientos
y la muerte que llevas escondida.
En tus ojos navegan niños, sombras,
relámpagos, mis ojos, el vacío.

Tăcere - de Octavio Paz

 

Așa cum din profunzimea muzicii
înmugurește-o notă
care-n timp ce vibrează crește și se subțiază,
până când într-o altă muzică devine tăcută, 
așa răsare din străfundul tăcerii
altă tăcere, turn ascuțit, pumnal,
și se ridică, și crește, și ne suspendă,
și-n timp ce se-nalță cad
amintiri, speranțe,
micile și marile minciuni,
și-apoi vrem să țipăm, dar strigătul 
se estompează-n trahee: 
se revarsă-n tăcere,
acolo unde tăcerile amuțesc.

traducere - g.Cristea



Silencio
de Octavio Paz

Así como del fondo de la música
brota una nota
que mientras vibra crece y se adelgaza
hasta que en otra música enmudece,
brota del fondo del silencio
otro silencio, aguda torre, espada,
y sube y crece y nos suspende
y mientras sube caen
recuerdos, esperanzas,
las pequeñas mentiras y las grandes,
y queremos gritar y en la garganta
se desvanece el grito:
desembocamos al silencio
en donde los silencios enmudecen.

Mariei Sabina - de Juan Gregorio Regino

Maria Sabina,

Tu ești sufletul crestelor.
Zeița celor cinci gardieni.
Spiritul tău zboară
peste munții cei stufoși
pe care-i legănași cu descântece
de femeie înțeleaptă.
Femeie centrală.
Femeie puterea fulgerului.
Femeie călăuză.
Femeie cărarea căruțașului.
Vreau să-ți vorbesc în graiul vântului,
pentru că trebuie să știi:
ce tăcut a devenit colină,
ce orfană ai lăsat sămânță 
și care deja se ofilește floare.
Floarea aceea îți moștenește stirpea,
muza, poezia,
cântecul și înțelepciunea.
Acea floare delicată ca sufletul tău,
pură aidoma  spiritului tău,
înțeleaptă asemenea minții tale,
mândră precum poporul tău.
Cea care mărșăluiește acum 
pe cerul despuiat.
În curentul învolburat 
al mărilor îndepărtate.
Ea îți invocă spiritul,
rugăciunea, cuvântul,
cântecul și numele tău.
Înțeleaptă Maria Sabina!

traducere - g.Cristea

      Juan Gregorio Regino (n. San Miguel Soyaltepec , Oaxaca , 5 noiembrie din 1962 ) este un poet mexican , reprezentant al literaturii indigene Mazatec . Din 2016 este membru al Academiei Mexicane de Limbi și din ianuarie 2017 director al Institutului Național de Limbi Indigene (INALI).

A María Sabina
de Juan Gregorio Regino
 
María Sabina:
Tú eres el alma de la sierra.
Diosa de los cinco guardianes.
Vuela tu espíritu
en las tupidas montañas
que arrullaste con cánticos
de mujer sabia.
Mujer principal.
Mujer autoridad del trueno.
Mujer guía.
Mujer sendero del arriero.
Quiero hablarte en el lenguaje del viento,
porque es necesario que sepas:
que mudo ha quedado el cerro,
que huérfana has dejado a la semilla
y que ya se marchita la flor.
Esa flor herencia de tu estirpe,
la musa, la poesía,
el canto y la sabiduría.
Esa flor diáfana como tu alma,
pura como tu espíritu,
sabia como tu ingenio,
soberbia como tu pueblo.
Esa que marcha ahora
en el desnudo cielo.
En la corriente brava
de los lejanos mares.
Esa, invoca tu espíritu,
tu oración, tu palabra
tu canto y tu nombre.
¡Sabia María Sabina!

Melci cântători - de Juan Gregorio Regino

 

În fiecare zi se-aud melci cântători,
sunt vocile rădăcinilor străvechi
ce se împletesc cu strălucirea cerului.
Sunt simțămintele amurgului,
briza mării, murmurul aerului,
roua dimineții.
Ei sunt limbi vii;
amintiri ale zilei,
evocarea spiritului,
chitare și viori ce cântă singure.
În culorile limbii noastre 
există sânge și rădăcină.
Soarele o încălzește, țărâna o face fertilă,
vântul o mângâie, oprimarea îi dă putere.
Limba noastră guvernează în tăcerea
și-n pacea universului.

traducere - g.Cristea

     Juan Gregorio Regino (n. San Miguel Soyaltepec , Oaxaca , 5 noiembrie din 1962 ) este un poet mexican , reprezentant al literaturii indigene Mazatec . Din 2016 este membru al Academiei Mexicane de Limbi și din ianuarie 2017 director al Institutului Național de Limbi Indigene (INALI).

Caracoles cantores
de Juan Gregorio Regino

A diario suenan los caracoles cantores,
son las voces de antiguas raices
que se entretejen con el brillo del cielo.
Son los sentidos del crepusculo,
la brisa del mar, la murmullo del aire,
el rocio de la madrugada.
Son lenguas vivas;
memorias del manaña, 
evocation del espiritu,
guitarras y violines que cantas solos.
En los colores de la lengua nuestra
hay sangre y rais.
El sol le da calor, la tierra la fecunda,
la acaricia el viento, la opresion le da fuerza.
Nuestra lengua gobierna en el silencio
y en la paz del universo.

Cuvinte ale poetei către făptura umană - de Margarita Michelena

 

                                       

                                            (Pentru Eunice Odio*)

Îți vorbesc, făptură fatidică și norocoasă,
ție, pajiște și peșteră, iubită și dușmancă,
strălucire a bucuriei și noapte a fricii,
ție, trist demon și cupă dulce
din care beau păsările și îngerii,
ție, cea care îți suporți moartea în fiecare zi
și-o singură clipă treci prin propriul tău cadavru.

   Eu știu cine ești, deja te-au străpuns
zorile cu săgeata lor de pasăre, te-au ars
cu jarul plutitor al florii lor și te-au uimit
cu cămașa lor fină de rouă. 
După-amiaza te-a plimbat deja, depopulându-te
de murmurul tău arboricol.
Noaptea te-a înclinat deja și te-a readus
la o formă simplă, la cea mai simplă,
să fii doar iarba care-și pregătește
scurta tunică terestră,
muzica ei delicată, clinchet la nivelul solului 
în noua dimineață.

    Nu pot să văd întregul tău chip interminabil,
nici să-ți cunosc numele, mărturisit
fie mării, fie înălțimii,
pământului sau fumului,
luminii sau pietrei.
Dar eu sunt chipul tău,
eu sunt numele tău complet, adevărat
și-n mine te rezumi, tu, trecătoare
prin ochi și cuvânt,
în mine te-aduni, creatură risipită,
precum un oaspete etern al sufletului tău.

Privește-mă acum, în această singură clipă
în care te trăiesc și recunoaște-mă
ca să știu cine ești, cum petreci, 
cum crești și plângi
și cum cazi, și cum strălucești.

    Treci prin sufletul meu,
te luminezi și te-ntuneci,
iar acolo te minunezi și cânți.
În mine te știi o flacără reprimată
de buza vântului.
Și-n mine, aidoma fulgerelor de sânge aprins,
îți recuperezi memoria, șoaptele
uitatei grădini
și dialogul pierdut între aer și aripă.

    Cum să nu te iubesc atunci, făptură
dezolantă și fericită, dacă mă populezi
cu sunete înalte ale bucuriei tale,
cu uscăciunea și sfâșierea morții tale,
dacă uneori ating, cu propriul tău deget,
nu știu ce latitudine angelică sau ce pajiște
unde lumina învață
să ne ordoneze lumea,
să fie inteligența ei goală și transparentă,
iar în alții să mă prăbușesc, cu greutatea ta teribilă,
în marea solitudine care e păcatul?

    Sunt singură pentru tine, pentru tine sufăr
și pentru tine sunt fericită și mă-nsoțesc.
Dacă Dumnezeu și-aruncă ochii, 
te găsește îngrămădită-n mine
și pe mine sub numele tău vast
ca sub o stea unanimă
a luminii adunate și pure 
a cărei strălucire o culeg din aer.
Suntem una și-aceeași, înlăuntrul cuvântului.

Eu sunt reședința ta, ultimul 
și adevăratul domiciliu al sufletului tău.
Și-n mine sfârșește, înspăimântător,
pâlpâirea cărnii tale.

    Dacă spun „eu”, te definesc
cum printr-un singur spic
se definește tot lanul de grâu.
Și nu mă cunoști.
Ah, dar dacă mă auzi, dacă mă auzi o dată,
vei știi cine ești.
Caută-ți propria voce în gâtlejul meu,
vezi că iese din mine deja ca tulpina
care înalță și susține
floarea cuvântului tău.
Și acolo, o, creatură, locuitoare
tristă și surâzătoare a sufletului meu,
acolo ne-ntâlnim.
Sunt unica ta oglindă,
sunt iazul întunecat și lumesc
pe-a cărui luciu, uneori, misterioasa piatră
desenează un cerc vag - numele tău.

    Iubesc ceea ce te sfâșie și te-nchide
și ceea ce-ți alungă somnul până-n ritmul
bătăii  pietrei;
vocea cu care întrebi
numele și cifra lucrurilor;
țipătul singuratic care zgârie
cea mai ascunsă piele a sufletului tău;
lovitura ce te-aruncă în  fântâna sângelui tău.
Și iubesc cât de mult te înalță
veșmântul prelung al îngerilor,
ceea ce te apropie
de curgerea celorlalte creaturi,
conducându-te
de la rădăcină și  tăcere 
către  muzică și neant.

    Îți vorbesc ca unei picături perfecte și strălucitoare,
dar minimală și care se distinge doar
în imensul tumult al celorlalți,
deja un subiect amoros al râului care-l atrage;
Îți vorbesc despre muzica prin al cărei canal curgi.

    Știu că din noapte îți culegi sunetul,
izolându-l de ceilalți, 
te apleci și-l asculți.
Este atât de firav... Abia-l poți auzi.
Mai fin decât cea mai mică explozie a unui trandafir,
decât zborul stropului de rouă
sau clipitul zorilor.
Asta-i singurătatea. Și-ți mai spun:
Nu există singurătate. Întoarce-ți sunetul
către întreaga muzică și lăsă-l să pătrundă
în fântâna luminată care-l așteaptă.
Muzica este singura și completa companie,
curgerea ce-adună toate ființele
în remanență și ordine, ce contopește
toate vocile într-una adevărată.
Pătrunde în muzică. Nu-ți fie frică.
Acolo, nu vei uita decât numele tău 
mic și solitar,
acel nume al morții prin care Dumnezeu nu te cunoaște.
Frunza știe. Curge mieros
dinspre pământul mut până la corul ce-o așteaptă,
își ocupă locul printre celelalte voci,
și-asumă murmurul și-l înalță
pentr-o singură vară irevocabilă.
Toate frunzele sunt același copac.
Toate făpturile orbitoare,
toată împlinirea lor religioasă și trupul lor
de înger întunecat și puternic, încununate-s
de pace susurândă și sfârșite
în muzica sculptată printre coloane de aer.

    Am spus asta pentru sufletul tău.
Dar și corpul tău este din muzică
și prin singurul său har incoruptibil.
Pentru că-i adevărat - trupul învie
și este promis deja unei forme viitoare,
căsătorit cu aceasta, și recunoaște uneori
obiectul incredibil al alianței sale.

    Uneori, părul tău arată ca iarba
și auzul - o cupolă de crin,
iar degetele tale, rădăcini ale unui nou vlăstar,
și-o anume privire, început de aromă,
și-un zâmbet de-al tău, un proiect de penaj,
și-atingerea - posibil obraz de măr roșu. 

    Știu totul despre tine, pentru că vin din muzică,
din trupul său fără sfârșit, infailibil.
Nu vei muri, pentru c-am auzit
numele tău original, aprinzându-se
în propriul meu sunet.
Ești deja înlăuntrul muzicii. În strălucirea ei ți-a construit
nemuritoare mădulare.
În limbajul ei ordonat te aprinde, te comutează
și-ți oferă veșmântul delirant al focului,
pentru că atunci când te consumi, să fii recunoscută.

traducere - g.Cristea

Notă*
Yolanda Eunice Odio Infante ( 1919-1974) a fost poetă, eseistă, prozatoare și traducătoare din Costa Rica. De-a lungul vieții sale, a publicat trei colecții de poezii: Elementele terestre (1948), Zona în teritoriul zorilor (1953) și Tranzitul focului (1959); primul dintre ei premiat în Guatemala, pentru Concursul Permanent Central American din 15 septembrie. Lucrarea ei a fost o mărturie a pelerinajului ei pe acest pământ, care va culmina la altarul sacrificiului său de sine pe 23 martie 1974.

       Margarita Michelena (n. la 21 iulie 1917 în Pachuca, Hidalgo - d. la 27 martie 1998, în Mexico City) a fost poetă, critic literar și jurnalistă mexicană.  Atrasă de foarte tânără de creația literară, și-a început studiile superioare la Facultatea de Litere a Universității Naționale Autonome din Mexic, studii pe care nu le-a finalizat. Încă de la o vârstă fragedă, ea a fost, de asemenea, aplecată asupra vicisitudinilor socio-politice ale patriei sale, lucrând prin numeroasele sale activități jurnalistice: mai întâi a regizat ,,El libro y el pueblo'', iar mai târziu a lucrat ca editorialist politic la ziarele ,,Novedades'' și ,,Excelsior''.. Mai târziu a devenit interesată de tratarea aspectelor lingvistice și culturale în mass-media și a inițiat un program de radio, în care a tratat aceste chestiuni, printre concetățenii săi.
     Producția sa poetică, relativ scurtă, este o moștenire directă a inițiativei grupului ,,Contemporáneos'', în același sens ca și opera contemporanului său Alí Chumacero . Se caracterizează mai ales prin construirea unui cadru poetic orbitor care, pornind de la o precizie dezolantă, ajunge pe tărâmul familiei, pentru a se odihni acolo de toată tensiunea pe care o are acumulată. 
     În primul său volum de versuri, intitulat Paraíso y nostalgia (1945), a început o scurtă, dar foarte intensă călătorie poetică, continuată de cărțile de poezie ,,Laurel del Ángel'' (1948), ,,La tristeza terrestrial'' (1954) și ,,The country beyond fog'' (1968). La un an de la apariția acestei ultime cărți, și-a compilat toată producția poetică în volumul intitulat ,,Întâlnirea imaginilor'' (1969).
     În calitate de critic literar, Margarita Michelena a contribuit la o mai bună cunoaștere a liricii din timpul ei, cu un eseu intitulat ,,Note despre poezia mexicană contemporană'' (1959).

Palabras del poeta a la criatura humana
de  Margarita Michelena 

                                         (Para Eunice Odio)

 
    Te hablo, criatura aciaga y venturosa,
a ti, prado y caverna, amante y enemiga,
el resplandor del gozo y la noche del miedo,
a ti, demonio triste y dulce copa
de la que beben pájaros y ángeles,
a ti, la que padeces tu muerte cada día
y un solo instante pasas por tu propio cadáver.

    Yo sé quién eres tú, ya te traspase
el alba con su dardo de pájaros, te queme
con el ascua flotante de su flor y te asombre
con su leve camisa de rocío. 
Ya te viaje la tarde, despoblándote
de tu rumor arbóreo.
Ya te incline la noche y te devuelva
hacia una simple forma, a la más simple,
a ser sólo la hierba que prepara
su brevísima túnica terrestre,
su delicada música, tañida a ras de suelo
en la nueva mañana.

    No puedo ver reunido tu rostro innumerable
ni conocer tu nombre, confiado
ya al mar o ya a la altura,
a la tierra o al humo,
a la luz o la piedra.
Pero yo soy tu rostro,
yo soy tu nombre unido y verdadero
y en mí tú te resumes, tú, transeúnte
del ojo y la palabra,
en mi tú te congregas, dispersa criatura,
como huésped eterno de tu alma.

Mírame ahora, en este solo instante
en que te vivo, y reconóceme
para saber quién eres, cómo pasas,
como creces y lloras,
y cómo caes, y cómo resplandeces.

    Por mi alma transcurres,
te alumbras y oscureces,
y allí, te maravillas y allí cantas.
En mí te sabes llama combatida
por el labio del viento.
Y en mí, como a relámpagos de sangre iluminada,
recobras tu memoria, los rumores
del olvidado huerto
y el diálogo perdido entre el aire y el ala.

    ¿Cómo no amarte entonces, criatura
desolada y feliz, si estás poblándome
con altos sonidos de tu gozo
y el seco y desgarrado de tu muerte,
si a veces toco, por tu propio dedo,
no sé qué latitud angélica o qué prado
donde la luz aprende
a ordenarnos el mundo,
a ser su inteligencia desnuda y transparente,
y en otras me desplomo, con tu peso terrible,
en la gran soledad que es el pecado?

Estoy solo por ti, por ti padezco
y es por ti que me alegro y me acompaño.
Si Dios manda sus ojos
te encuentra en mí reunido
y a mí debajo de tu vasto nombre
como debajo de una estrella unánime
de la luz junta y purísima
cuyo fulgor cosecho por el aire.
Somos uno, uno solo, dentro de la palabra.

Yo soy tu residencia, el domicilio
último y verdadero de tu alma.
Y en mí termina, aterradoramente,
el parpadeo de su carne.

    Si digo “yo”, te nombro
como en la sola espiga
se nombra al trigo todo.
Y tú no me conoces.
Ah, pero si me oyes, si me oyes una vez,
sabes quién eres.
Miras tu propia voz en mi garganta,
la ves salir de mí ya como el tallo
que eleva y que sostiene
la flor de tu palabra.
Y allí, oh criatura, oh habitante
doloroso y riente de mi alma,
allí nos encontramos.
Soy tu único espejo,
soy el estanque terrenal y oscuro
sobre el que a veces misteriosa piedra
dibuja un vago círculo: tu nombre.

Amo lo que te arranca y te clausura,
y lo que te desnace del sueño hasta el latido
del latido a la piedra;
la voz con que preguntas
nombre y cifra a las cosas;
el grito solitario que desuella
la piel más escondida de tu alma;
el golpe que te arroja el pozo de tu sangre.
Y amo cuanto te alza
el remoto vestido de los ángeles,
aquello que te acerca
al fluir de las otras criaturas,
conduciéndote
de la raíz y del silencio
hasta la música y el aire.

Te hablo como a gota perfecta y reluciente,
pero mínima y sólo distinguible
en el caudal inmenso de las otras,
ya súbdita amorosa del río que le arrastra;
te hablo de la música en cuyo cauce corres.

    Ya sé que entre la noche recoges tu sonido,
lo aíslas de los otros,
te inclinas y lo escuchas.
Es tan pequeño… Apenas se le oye.
Menos que al ligerísimo estallar de una rosa,
que al vuelo del rocío
o al párpado del alba.
Esto es la soledad. Mas yo te digo:
No hay soledad. Devuelve tu sonido
a la música entera y deja que penetre
al hueco iluminado que lo aguarda.
La música es la sola y total compañía,
el fluir que congrega a toda criatura
en permanencia y orden, que confunde
a toda voz en una verdadera.
Entra en la música. No temas.
Allí no olvidarás sino tu nombre
pequeño y solitario,
ese nombre de muerte que Dios no te conoce.
La hoja sabe. Fluye dulcemente
desde la tierra muda al coro que la aguarda,
toma su sitio entre las otras voces,
asume su rumor y lo levanta
por un solo verano irrevocable.
Todas las hojas son el mismo árbol.
Todas las criaturas deslumbrantes,
todas su religiosa plenitud y su cuerpo
de ángel oscuro y fuerte, coronado
de rumorosa paz y concluido
en música labrada entre los aires.

Esto lo dije por tu alma.
Pero también tu cuerpo es de la música
y por su sola gracia incorruptible.
Porque es verdad que el cuerpo resucita
y está ya prometido a una forma futura,
desposado con ella, y a veces reconoce
al increado objeto de su alianza.

    A veces tus cabellos te parecen de hierba
y tu oído una altura de azucena,
y tus dedos, raíces de una próxima rama,
y una cierta mirada, un cimiento de aroma,
y una sonrisa tuya, un proyecto de pluma,
y el tacto una posible mejilla de manzana. 

    Todo lo sé, de ti, pues vengo de la música,
de su cuerpo sin término, infalible.
Y tú no morirás, porque he escuchado
tu nombre original iluminándose
en mi propio sonido.
Eres ya de la música. En su fulgor construyó
tus miembros inmortales.
En su ordenada lengua te alumbro y comunico
y te doy el vestido delirante del fuego
para que al consumirte, seas reconocido.

Ceva-i lipsește după-amiezii - de Cintio Vitier

 

Ceva-i lipsește după-amiezii,
pinii nu sunt împliniți,
iar eu privind norii
simt ceea ce n-am simțit.

În fiecare clipă mă-ntreb
despre comoara pierdută 
a cărei umbră se mișcă
cu melancolică înfrigurare.

Dorința se uită la mine,
nocturnă, singură, infinită;
tăcută trece nostalgia
chemând eterne vestigii.

Gestu-mi n-ajunge niciodată
pe pământul destinului;
viața se-ncheie neterminată,
visele rămân în suspans.

traducere - g.Cristea

Algo le falta a la tarde
de Cintio Vitier

Algo le falta a la tarde,
no están completos los pinos,
y yo mirando a las nubes
siento lo que no he sentido.

A cada instante pregunto
por el tesoro perdido
cuya sombra se desplaza
con melancólico frío.

Mirándome está el deseo,
nocturno, solo, infinito;
callada va la nostalgia
llameando eternos vestigios.

No llega nunca mi gesto
a la tierra del destino;
la vida acaba inconclusa,
quedan los sueños en vilo.

Camera sărmanului - de Cintio Vitier

 

Camera giganticului sărman, nocturnă și decorată
de mâini atât de neputincioase că tocmai ating brocartul persan 
al îngerului, 
îmi cercetează amănunțit pieptul, deschizându-și discuția 
ca niște fălci triste. 

Aici, șuvițele cărunte și  buclele de lună și dantelă
cântă inextingibil maiestatea razei, aici, efigia
defunctului
leagă mărgelele ofilite de ureche, iar inima de
lampa sa însurită. 

Întronare ca pentru smerenia mea! Camera sărmanului este un
vers foarte cumpănit,
e-o voce atât de liniștită și exprimată încât epuizează fericirea,
destrămându-mi sărăcia în augustele țesături  ale unei
răceli dumnezeiești.

traducere - g.Cristea

     Cintio Vitier (La Habana, 1921 - 2009), poet, critic și istoric cubanez, unul dintre membrii principali ai grupului Origen , care îi includea și pe José Lezama Lima , Virgilio Piñera , Eliseo Diego , Gastón Baquero și alte personalități proeminente ale literaturii insulare. Viața sa a fost întotdeauna marcată de dedicare pentru scrisori, ca cercetător, popularizator, critic și scriitor care a cultivat poezia, mai presus de toate genurile, și, ocazional, romanul.

      S-a spus că poezia sa este condusă de o inteligență nu abstractă și conceptuală, ci mistică, parte a unei rădăcini întunecate și evoluează într-o manieră lucidă și coerentă, chiar și în grija metricii, așa cum se vede în poezia Imposibil , că poetul inclus în prima sa livrare colectivă. De-a lungul timpului, preocuparea sa s-a îndreptat către limbaj și o reducere progresivă a naturii sale magice.

La sala del pobre
de Cintio Vitier

La sala del pobre gigantesca, nocturna y decorada
por manos tan seniles que ya tocan el brocado persa del
serafín
dilucida mi pecho minuciosamente, abre su diálogo
como tristes fauces.

Allí los mechones grises y los lazos de luna y cenefa
indeleblemente cantan la majestad del rayo, allí la efigie
del difunto
liga el marchito abalorio a la oreja, el corazón a su
canosa lámpara.

Investidura que para mí suplico! La sala del pobre es un
verso tan maduro,
es una voz tan callada y canosa que agota la alegría,
que deshace mi pobreza en augustas cretonas de un
helor divino.

Semințe pentr-un imn - de Octavio Paz

 

                                                    Ziua deschide mâna
                                               Trei nori
                                               Și-aceste câteva cuvinte

În zori născarea-și caută chemarea
Peste-adormite trunchiuri lumina scânteiază
Și galopează munții pe țărmul lung al mării
Cu pinteni, soarele pe ape se coboară
Se opintește piatra și sparge limpezimi
Marea trufașă crește pân' la piciorul zării
Pământu-i amețit de iminențele sculpturii
Lumea-și ridică fruntea ce-i încă dezgolită
O piatră șlefuită și fină pentru-a grava un cântec
Își despletește lumina un evantai de nume
Există zorii unui imn aidoma unui copac
Există vântul, și-n vînt chemări frumoase

traducere - g.Cristea

Semillas para un himno
de Octavio Paz

                                               El día abre la mano
                                               Tres nubes
                                               Y estas pocas palabras

Al alba busca su nombre lo naciente
Sobre los troncos soñolientos centellea la luz
Galopan las montañas a la orilla del mar
El sol entra en las aguas con espuelas
La piedra embiste y rompe claridades
El mar se obstina y crece al pie del horizonte
Tierra confusa inminencia de escultura
El mundo alza la frente aún desnuda
Piedra pulida y lisa para grabar un canto
La luz despliega su abanico de nombres
Hay un comienzo de himno como un árbol
Hay el viento y nombres hermosos en el viento

Fragmente de lună într-o ceașcă roșie - de Alberto Serret

 

În casa mea,
pe ușa casei mele de copil,
era întotdeauna o placă care spunea:

                Cu Dumnezeu totul, nimic fără Dumnezeu

Și în casa noastră,
pe ușa casei noastre uriașe de țigani excentrici,
(acea ușă fără moarte la care-am ajuns, ridicând-o
cu dragostea amândurora)
Cu mult timp în urmă am atârnat o placă care spune:

                Cu tine totul;  nimic fără tine

Și acolo, în vecii vecilor
va rămâne.

traducere - g.Cristea

Fragmentos de luna en una taza roja
de Alberto Serret

En mi casa,
en la puerta de mi casa de niño,
hubo siempre una placa que decía:

                Con Dios todo, sin Dios nada

Y en nuestra casa,
en la puerta de nuestra inmensa casa de insólitos gitanos,
(esa puerta sin muerte que hemos ido erigiendo
con amor de los dos)
hace mucho colgué una placa que reza:

                Contigo todo; sin ti, nada

Y ahí, por los siglos de los siglos
permanecerá.