Mâini țesătoare - de Rolando Cárdenas

 

O buturugă bătrână sunt mâinile bunicii,
când stă aplecată deasupra fusului,
unealta ei cea mai tandră.

Tăcută ca un copac al nopții,
pare o formă nemișcată în casă,
în felul ei de-a citi scrisori lungi,
subțiind câte-un fir de lână-ntunecată.
Poate că-i modul ei de-a se odihni pe lanuri de grâu
sau de-a se-ntoarce la întomnatele cătune,
răsucindu-l firesc și indispensabil.

E ca un cuib de hulubi printre noi,
așa-ngenuncheată în fața urzelii,
furând un pic de soare
și tainicele culori ale pământului,
pentru a-nădi claritatea apei nobilelor sale covorașe .

Părea, mai degrabă, îndepărtată de ploi,
îngemănând firele c-o lentoare de ceață.
Și toată casă-nflorea ca o pădure
țesută cu degetele-ei-ramuri simple.

Înțelepte erau mâinile sale blajine
care-alungau toate iernile.
Primitoare ca păturile ei albe și largi,
ce ne-ascundeau de frig.

O știam dintotdeauna aplecată  peste urzeală,
ca și cum ar fi aprins focul
sau ar fi pus masa, 
în timp ce mâinile îi țeseau fără odihnă
vâltori de stele și veghere.

traducere - g.Cristea

     Rolando Vera Cardenas ( născut în Punta Arenas, la 23 martie 1933 și decedat în Santiago de Chile, la 17 octombrie 1990)  a fost un poet chilian al Generației 50'.
    Tatăl său era Tomás Cárdenas Cárdenas, un păstor și antrenor de cai la Curaco de Vélez - Chiloé, care a murit în 1940, când Rolando avea doar șapte ani. Mama sa, Natividad Vera Barrientos, va muri patru ani mai târziu; ea l-a învățat să citească și să învețe poveștile tradiționale ale lui Hans Christian Andersen și ale fraților Grimm, care au generat prima sa relație mitică cu imaginile poetice. În 1944, când a rămas orfan, a devenit dependent de bunica sa maternă, Candelaria Barrientos, căreia  i-a dedicat una dintre cele mai sincere poezii ale sale: Mâini țesătoare.
     La sfârșitul învățământului secundar, Cárdenas petrece doi ani ca muncitor la Compania Națională de Petrol din Chile. În 1954 s-a mutat la Santiago pentru a studia la Universitatea Tehnică de Stat unde a absolvit Facultatea de Construcții Civile, profesie pe care a îndeplinit-o doar în perioade tranzitorii ale vieții sale.
     La mijlocul anilor 1960, opera lui Rolando Cárdenas a fost recunoscută pe scară largă de contemporanii săi, cu care a menținut un schimb creativ activ, împărtășind diferite întâlniri literare . Mărturia acestui fapt este includerea sa în diverse antologii ale vremii , precum și în eseu La Poesia de los Lares de Jorge Teillier. În 1972 a primit două recunoașteri pentru lucrarea sa Poemas migratorios : primul premiu la concursul Pedro de Oña și o mențiune la prestigiosul concurs de poezie organizat de Casa de las Américas din Cuba.
     După lovitura de stat din 1973, Rolando Cárdenas a fost arestat și reținut pe Stadionul din Chile, iar ulterior lipsit de posibilitatea de a-și exercita profesia. În 1974 a reușit să publice Poezii migratoare, poate cea mai importantă carte a sa și singura pe care a lansat-o până în 1986, când a apărut Qué, în spatele acelor ziduri.

Manos tejedoras
de Rolando Cárdenas

Un leño añoso son las manos de mi abuela
cuando permanece inclinada sobre el huso,
su herramienta más tierna.

Silenciosa como un árbol de la noche,
es una forma inmóvil en la casa,
en la actitud de leer largas cartas,
adelgazando una lana obscura.
Tal vez es su manera de descansar sobre trigales
o de volver a sus otoñecidos caseríos
tornándolo hilo familiar y necesario.

Es como un nido de pichones entre nosotros
arrodillada después ante la trama,
hurtando un poco de sol
y los colores secretos a la tierra
para añadir claridad de agua a sus nobles choapinos.

Parecía, más bien, distante de las lluvias
entrelazando hebras con lentitud de niebla.
Toda la casa florecía como un bosque
tejiendo con sus maderos simples.

Sabias eran sus manos confortables
que alejaban a todos los inviernos.
Acogedoras como sus frazadas blancas y anchas
que nos escondían del frío.

La conocí curvada sobre su urdimbre todos los días
como si encendiera el fuego
o dispusiera la mesa,
mientras sus manos entretejían sin fatiga
ventoleras de estrellas y vigilias.

(De ,,En el invierno de la provincia'' - 1963). 

Scrisoare de ploaie - de Jorge Teillier

 

Dacă vei traversa anotimpurile
conservând în mâinile tale modelate ulcior
ploaia copilăriei pe care trebuia s-o-mpărtășim,
ne vom întâlni în locul 
în care visele aleargă bucuroase
precum oile eliberate din țarc
și unde va străluci deasupra noastră
steaua care ne-a fost promisă.

Dar acum îți trimit această scrisoare de ploaie 
pe care ți-o va aduce un călăreț de ploaie
pe drumuri obișnuite cu ploaia.

Roagă-te pentru mine, ceas,
în aceste ore monotone, precum torsul pisicii.
M-am întors în casa păstrătoare-a cenușilor
ce fac să renască fantomele pe care le urăsc.
Odată am ieșit în curte să le spun iepurilor
că dragostea murise.
Aici nu trebuie să-mi amintesc de nimeni,
aici trebuie să uit dealul florilor
pentru că mâna ce-a retezat miresme
acum sapă o groapă.

Iarba a crescut prea mult pentru a o smulge.
Pe acoperișul casei vecine
putrezește o minge de cârpă,
lăsată acolo de un copil ce-a murit.
Printre șipcile gardului, mă privesc chipuri
pe care le credeam uitate,
iar prietenul meu așteaptă-n zadar, ca-n pârâu
să strălucească steaua lui norocoasă.

Tu, ca și-n visele mele, pășești prin anotimpuri
cu ploaia copilăriei
în mâinile tale modelate ulcior.
La iarnă, ne va reuni focul
pe care-l vom reaprinde împreună
Trupurile noastre vor face nopțile calde
aidoma respirației taurilor,
și trezindu-mă voi vedea că pâinea de pe masă
are o strălucire mai intensă decât cea a planetelor inamice,
când mâinile tale adolescentine o frâng în bucăți.

Dar acum îți trimit această scrisoare de ploaie 
pe care ți-o va aduce un călăreț de ploaie
pe drumuri obișnuite cu ploaia.

traducere - g.Cristea




Carta de lluvia
de Jorge Teillier

Si atraviesas las estaciones
conservando en tus manos hechas cántaro
la lluvia de la infancia que debíamos compartir,
nos reuniremos en el lugar
en donde los sueños corren jubilosos
como ovejas liberadas del corral
y en donde brillará sobre nosotros
la estrella que nos fuera prometida.

Pero ahora te envío esta carta de lluvia
que te lleva un jinete de lluvia
por caminos acostumbrados a la lluvia.

Ruega por mí, reloj,
en estas horas monótonas como ronroneos de gato.
He vuelto a la casa que conserva las cenizas
que hacen renacer a los fantasmas que odio.
Alguna vez salí al patio a decirles a los conejos
que el amor había muerto.
Aquí no debo recordar a nadie,
aquí debo olvidar la colina de los aromos
porque la mano que cortó aromos
ahora cava una fosa.

El pasto ha crecido demasiado como para arrancarlo.
En el techo de la casa vecina
se pudre una pelota de trapo
dejada allí por un niño muerto.
Entre las tablas del cerco me miran rostros
que creía olvidados,
y mi amigo espera en vano que en el río
centellee su buena estrella.

Tú, como en mis sueños, vienes atravesando las estaciones
con la lluvia de la infancia
en tus manos hechas cántaro
En el invierno nos reunirá el fuego
que encenderemos juntos.
Nuestros cuerpos harán las noches tibias
como el aliento de los bueyes,
y al despertar veré que el pan sobre la mesa
tiene un resplandor más grande que el de los planetas enemigos
cuando lo partan tus manos de adolescente.

Pero ahora te envío una carta de lluvia
que te lleva un jinete de lluvia
por caminos acostumbrados a la lluvia.

Vers de tango - de Jorge Teillier

 

Ploaia face ca orașul să crească
aidoma unui mare trandafir ruginit.
Orașul pare mai mare și pustiu
după ce de-a lungul împrejmuirii Cartierului Gării
părinții fug cu copiii lor îmbrăcați în costumașe de marinar.
Baloane haotice traversează acoperișurile,
iar croitoresele încetează să mai pedaleze la mașinile lor.
De pe lângă canalul care-și mișcă solzii murdari
rup un smoc de iarbă pentru un cal sfrijit,
pe care-l adulmecă și-apoi îl respinge.
Mă plimb cu gulerul hainei ridicat,
așteptând să văd luminile unui bar rătăcit,
în timp ce urme de iubiri pe care nu le-am avut niciodată
mi se cuibăresc  în inimă,
precum într-un oraș șinele de tarmvaie
care s-au oprit cu mult timp în urmă.

traducere - g.Cristea

    Poetul Jorge Teillier s-a născut în Lautaro, Chile, în 1935 și a murit în 1996.
    Poezia lui Teillier se bazează în principiu pe tradiția reprezentării lirice (poezia larului, a originii, a graniței), deși opera sa transcende eticheta rădăcinilor lárico ale căror antecedente se găsesc în Chile, la Efraín Barquero și Rolando Cárdenas. Poeziile sale pleacă de la amintiri naive și nostalgii cu o anumită speranță de a înțelege paradisul pierdut, care se dezintegrează treptat și devine o imagine pură de vis.
    Poetul a început să scrie la vârsta de 12 ani, bând apele cărților de aventură, scrise de Panait Istrati, Knut Hamsun, Julio Veme și basme. Mai târziu, se hrănește cu poeții modernismului hispano-american, Vicente Huidobro și tradiția universală a lui Jorge Manrique, Rainer María Rilke și Francois Villon. De asemenea, este legat de Höderlin și Trakl. Pentru el, ceea ce este important în poezie nu este esteticul, ci crearea mitului și a unui spațiu sau timp care transcende cotidianul, folosind cotidianul. Poetul nu trebuie să însemne, ci să fie. Postulează un timp de rădăcini în comparație cu generația anilor 50, care au postulat exodul către orașe.

( Dicționarul enciclopedic al literelor latino-americane -  Caracas, Biblioteca Ayacucho, 1995)

Letra de tango
de Jorge Teillier

La lluvia hace crecer la ciudad
como una gran rosa oxidada.
La ciudad es más grande y desierta
después que junto a las empalizadas del Barrio Estación
los padres huyen con sus hijos vestidos de marineros.
Globos sin dueños van por los tejados
y las costureras dejan de pedalear en sus máquinas.
Junto al canal que mueve sus sucias escamas
corto una brizna para un caballo escuálido
que la olfatea y después la rechaza.
Camino con el cuello del abrigo alzado
esperando ver aparecer luces de algún perdido bar
mientras huellas de amores que nunca tuve
aparecen en mi corazón
como en la ciudad los rieles de los tranvías
que dejaron hace tanto tiempo de pasar.

Acord final - de Eunice Odio

Voioși secerători au terminat. Se zbate apa
și dăruiește poruncii buzei mulțumite
prea dulcele izvor crescut din zori însămânțați
și transparență-agrară, c-o blândă-nflăcărare.
 
Se-ncoronează grâne din groasa lor desime,
păstrându-și delirant culoarea ce ordonă
- aproapelui carnal  -  primăvăratica-mplinire.
 
Se pierd întunecimii bovine, cu lentoare, 
unde pământu-și varsă pârâul fermecat
și-albina își sfârșește zburarea de zăpadă,
și țarcul lor se-ascunde peste timidul jasp.
 
Și tu, Iubite,
când pus-ai veșnic cărare-n arătura
ce nopții dă târcoale și-ațâță trandafirul,
 
Acolo unde pieptul ți-e plin de rădăcini,
și tâmpla dezgolită-i de poală și cuvânt.
 
Pe suavele coline, moșnegi cu ochi de soare
își cercetează poame ce găzdui-vor vinul
și-adună anotimpul crescând aroma lor,
își risipesc pe limbă ciorchini de bucurie. 
 
Și-arată primăvara vlăstarul frumuseții,
ramificând pe vânturi doar păsările-cer.
 
Sidefu-și răspândește tăcerea și-ncântarea,
culoarea lui silvestră re'nvie și hrănește.
 
  O, daruri,
  Ofrande pământești,
  O, dulce hrană;
 
Măcar să isprăviți la piept însămânțarea,
 
Măcar să revărsați ferice și-apoi să vă opriți
 
O, piele,
 
O, cenușă murmurândă!

traducere - g.Cristea


       Eunice Odio ( pseudonim , Catalina Mariel ; n. la  18 octombrie 1919 în San José, Costa Rica - d. la 23 martie 1974 în Mexico City , Mexic) a fost o notabilă poetă din America Latină,  a cărei operă este situată la tranziția dintre realism și avangardă, în special în curentul suprarealist. A scris articole, eseuri, reflecții, scrisori, nuvele și literatură pentru copii. Odio a lucrat ca jurnalistă și a predat engleza și franceza. 
      În opera ei poetică, a recreat viziunea plastică a unei lumi nu întotdeauna fericite și a transmis prin versurile sale aceeași pasiune intensă cu care și-a trăit viața. Bogăția sa verbală și sensibilitatea sa extremă se regăsesc în toate colecțiile sale de poezie: Elemente terestre (1948, premiul central american 15 septembrie), Teritoriul zorilor (scris între 1946 și 1948 și publicat în 1953), Tranzitul de foc (1957, opera sa reprezentativă), Pășunea viselor (1953-1971) și Ultimele poezii (1967-1972).

Acorde final
de Eunice Odio

Al borde de alegres segadores tiembla el agua,
y ofrece para el orden del labio complacido
dulce rumbo crecido de preñadas mañanas,
y agraria transparencia, dulcemente encendida.
 
El trigo coronado de apretada espesura,
retiene el desbordado color con que le ordenan
–vecino de la carne– colmarse en primavera.
 
El ganado decrece tiernamente en lo oscuro
donde dilata el suelo su asombrosa corriente,
y la abeja termina su tránsito de nieve,
y su majada oculta sobre tímidos jaspes.
 
Y tú, Amado,
que pones rumbo fijo al arado
que circuye la tarde y apresura la rosa,
 
Dónde tienes el pecho frondoso de raíces,
dónde la sien desnuda sin regazo ni término.
 
Sobre los pastos suaves, cándidos mayorales
habilitan la uva en que se aloje el vino,
y congregan el clima en que crezca su aroma
y reparta en la lengua manojos de alegría.
 
Así el verano atiende su reciente hermosura
y sobre el viento solo distribuye sus pájaros.
 
Así el nácar esparce su quietud y deleite
y su color silvestre reanuda y apacienta.
 
  ¡Oh dádivas,
  Oh dones terrestres,
  Oh suaves alimentos;
 
Sólo agotar la siembra con el pecho,
 
Sólo desembocar al gozo y detenerse
 
Oh piel,
 
Oh ceniza colmada y balbuciente!

Neliniște - de Octavio Paz

 

Mi-aleargă și-adastă pe frunte
ușor prăvălindu-se-n sânge
lunecă timpul fără nisip
și-n mine sculptează și moare

Sunt pâinea flămândei neliniști 
eu - suflet ce casă nu are
lunecă timpul fără nisip
și versul ce-l scriu îl destramă

Iubire trecând și tristețe
în mine se zbat  în mine-odihnesc
lunecă timpul fără nisip
- un trup de mercur și cenușă

Scurmă în piept - dar sunt neatins -
o veșnică piatră de pulberi
lunecă timpul fără nisip
- o rană ce crește și doare

Ziua mi-e scurtă ora - ocean -
un timp fără mine eu - ruga -
lunecă timpul fără nisip
și-n mine-și înlănțuie fuga

traducere - g.Cristea

Apremio
de Octavio Paz

Corre y se demora en mi frente
lenta y se despeña en mi sangre
la hora pasa sin pasar
y en mí se esculpe y desvanece

Yo soy el pan para su hambre
yo el corazón que deshabita
la hora pasa sin pasar
y esto que escribo lo deshace

Amor que pasa y pena fija
en mí combate en mí reposa
la hora pasa sin pasar
cuerpo de azogue y de ceniza

Cava mi pecho y no me toca
piedra perpetua que no pesa
la hora pasa sin pasar
y es una herida que se encona

El día es breve la hora inmensa
hora sin mí yo con su pena
la hora pasa sin pasar
y en mí se fuga y se encadena

Focul fiecărei zile - de Octavio Paz

 Lui Juan García Ponce

Ca și aerul
ce se-adună și se destramă
peste paginile geologiei,
pe masele planetare,
clădirile sale invizibile
- omul.

Limbajul său este doar un grăunte,
dar învăpăiat,
în palma spațiului.

Silabele sunt incandescențe.

De asemenea sunt plante:
rădăcinile lor
frâng tăcerea,
ramurile lor
construiesc sălașe-ale sunetelor.

Silabe:
se leagă și dezleagă,
se joacă
de-a potrivirea și nepotrivirea.

Silabe: 
se rumenesc pe frunți
și-nfloresc pe buze.

Rădăcinile lor
beau întuneric, mănâncă lumină.

Graiuri:
arbori incandescenți
cu frunzare de ploi.

Vegetații de fulgere,
geometrii de ecouri:
pe foaia de hârtie
poezia se preface
ca o dimineață
în căușul nopții.

traducere - g.Cristea

El fuego de cada día
de Octavio Paz

A Juan García Ponce

Como el aire
hace y deshace
sobre las páginas de la geología,
sobre las mesas planetarias,
sus invisibles edificios:
el hombre.

Su lenguaje es un grano apenas,
pero quemante,
en la palma del espacio.

Sílabas son incandescencias.

También son plantas:
sus raíces
fracturan el silencio,
sus ramas
construyen casas de sonidos.

Sílabas:
se enlazan y se desenlazan,
juegan
a las semejanzas y las desemejanzas.

Sílabas:
maduran en las frentes,
florecen en las bocas.

Sus raíces
beben noche, comen luz.

Lenguajes:
árboles incandescentes
de follajes de lluvias.

Vegetaciones de relámpagos,
geometrías de ecos:
sobre la hoja de papel
el poema se hace
como el día
sobre la palma del espacio.

Mâzgălitură - de Octavio Paz

 

C-o bucată de cărbune
cu creta mea spartă și creionul  roșu
desenez numele tău
numele gurii tale
urma ta  plantară
pe un perete-al nimănui
Pe ușa interzisă
îți gravez numele trupului
până când tăișul cuțitului meu
sângerează 
                 și piatră țipă
și zidul respiră aidoma unui piept

traducere - g.Cristea

Garabato
de Octavio Paz

Con un trozo de carbón
con mi gis roto y mi lápiz rojo
dibujar tu nombre
el nombre de tu boca
el signo de tus piernas
en la pared de nadie
En la puerta prohibida
grabar el nombre de tu cuerpo
hasta que la hoja de mi navaja
sangre
          y la piedra grite
y el muro respire como un pecho

Coboară-ncet luceferi - de Eli Galindo

 

Potiru-mi ridic,
încrustat cu-animale-aurite,
și mă las dus de vin pân-aproape de stele.

O pasăre zboară ascuns
pe-o bucată de cer,
dăruindu-mi penajul de îngeri.

Cântec de valuri
alunecă 
blând
peste vâsle
- departe,-n ținuturi uitate,
aproape de mare,
ard coapse de bivol

și simt cum luceferi
coboară încet
printre bezne,
-  lumini fulgerând visători.

traducere - g.Cristea

      Eli Galindo ( n. la 13 septembrie 1947, San Sebastián de Los Reyes, Edo. Aragua, Venezuela  - d. la 13 februarie 2006, Caracas, Venezuela)  a fost un poet venezuelean și profesor universitar. 

      A contribuit la cele mai importante periodice din Venezuela și a fost profesor, timp de peste douăzeci de ani, la Școala de Litere a Universității Centrale din Venezuela. A lucrat ca editor la  Revista Nacional de Cultura,  unde a lăsat numeroase articole și note care trec în revistă lucrarea autorilor venezueleni. În calitate de membru al Fondului Editorial Orlando Araujo al Federației Asociațiilor Scriitorilor din Venezuela, a promovat activitatea valorilor naționale și a coordonat, printre altele, ediția cărții  ,,La casa en la poesía venezolana del Siglo XX''  (1993).

Los astros caen despacio
de Eli Galindo 

Levanto mi copa
labrada en animales dorados
y me dejo llevar por el vino junto a los astros

Un pájaro vuela oculto
la parte de cielo
que me brinda plumas blancas

Canto a las ondas
que se deslizan
calmas
a los remos
mientras quemo muslos de buey
cerca del mar
a las tierras lejanas

y siento que los astros
caen despacio
hacia la noche
hacia los relámpagos y sus blancos

Cine a brodat apa - de Ahmed Lemsyeh

 

Timpul ne mustră.
Spațiul ne capturează.
Efluviile solare invadează totul.
Visul a fost întrerupt.
Ghemul s-a-ncâlcit și nu-i găsesc începutul.
Vreau să țes cuvinte ce pot fi desenate.
Țesătura e-un poem al iubirii.
Văd înlăuntrul meu o  voce ce se-mpletește.

.........................

Geniul meu m-a-nțepat
Durerea mea-și arcuiește sprâncenele.
Taina e deja-mbăiată, așteptându-și giulgiul

Mi-am șoptit:

,, Eliberează-ți rațiunea și fii generos.
Acesta este timpul maimuțelor.
Distinge între cel ce face rău și cel ce blestemă.
Tăcerea s-a transformat într-o armă.''

traducere - g.Cristea

       Ahmed Lemsyeh (născut în 1950, în Sidi Ismail, provincia D'EL Jadida - Maroc ) este un poet marocan și își scrie poeziile în limba arabă-marocană. Lemsih scrie pentru revista Al-Ittih'ad al-Ishtiraki și predă la un liceu din Rabat - Maroc.

      Colecțiile sale de poezie sunt ,,Riyyah Allati Sata-'ti'' (Vânturile care vor veni - 1976); ,,Fayadan Aththalj'' (Potop de zăpadă - 1986) și ,,Skun Trez Lma'' (Cine a brodat apa - 2000)

Quien ha bordado el aqua
de Ahmed Lemsyeh

El tiempo nos reprende, 
El spacio nos atrapa.
Los rayos del sol lo invaden todo
El sueño ha sido interrumpido.
La madeja se ha enredado y no encontro su inicio.
Quiero tejer palabras que pueden ser dibujadas.
El telar es una casida.
Veo una voz en mi interior que se devana.

......................

Mi genio me ha pinchado
Mi pena arquea sus cejas.
El secreto ya está levado y prepara su sudario

Susurré:

,, libérate razón y sé generosa.
Este es el tiempo de los monos.
Distingue entre quien hace daño y quien maldice.
El silencio ha sido convertido en arma.''

traducción del árabe - Francisco Moscoso Garcia

Păzitorii pământului - de Juan Gregorio Regino

 

Colindă ca forme umane
prin singurătatea nopții.
Strunitori de-armăsari auriți,
ce fură spirite blânde.

Păzitori ai pământului,
ce strâng pe-ndelete tributul.
Ochi argintii ca o lună
veghind prin beznele nopții.

Reflexii de stea-logostea
strălucind tot văzduhul.
Umbre ascunse-ale lumii,
ce spionează pământul.

Părăsesc astă lume doar când
penumbre se-mbracă în doliu.
Sunt moșieri de-ntuneric.
Și stăpânii tăcerii ei sunt.

traducere - g.Cristea

Los guardianes de la tierra
de Juan Gregorio Regino

 
En forma humana deambulan
en la soledad de la noche.
Jinetes de caballos dorados
que roban espíritus ingenuos.

Guardianes de la tierra
que recolectan tributos.
Ojos de la luna
que vigilan en la noche.

Reflejos de estrellas
que iluminan el cielo.
Sombras del mundo
que espían la tierra.

Salen del mundo cuando
las sombras se visten de luto.
Son los dueños de la noche.
Son los dueños del silencio.