Maci de iulie - de Sylvia Plath

 

Maci delicați, firave limbi de infern
Ați putea să răniți?

Scânteiați. Nici nu pot să v-ating
Mîinile-mi trec peste voi. Nu mă ardeți deloc

Și-ostenesc privindu-vă lung
Cum sclipiți tremurat și roșu ardent, ca al gurii contur.

Un contur abia sângerând.
Cu petale puțin sângerii!

Înăuntu-s esențe ce nu pot s-ating.
Pe unde vi-i opiul - capsule de vis?

O, de-aș putea sângera sau dormi!
Or dacă gura mea s-ar mărita c-o rană ca aceasta!

Licoarea voastră să se prelingă-n mine, prin cupa de cristal,
Să mă adoarmă, să m-amorțească.

Dar incoloră. Incoloră...

traducere - g.Cristea

Poppies in july
by Sylvia Plath

Little poppies, little hell flames,
Do you do no harm?

You flicker.  I cannot touch you.
I put my hands among the flames.  Nothing burns

And it exhausts me to watch you
Flickering like that, wrinkly and clear red, like the skin of a mouth.

A mouth just bloodied.
Little bloody skirts!

There are fumes I cannot touch.
Where are your opiates, your nauseous capsules?

If I could bleed, or sleep! -
If my mouth could marry a hurt like that!

Or your liquors seep to me, in this glass capsule,
Dulling and stilling.

But colorless.  Colorless.

Dincolo de iunie - de Efraín Barquero

 

Pământul proaspăt arat visează.
Și boii parcă pășesc adormiți.
Țăranu-i urmează cu pleoape căzute.
Și eu aș dori să adorm în tarea esență,
și-n stoluri de păsări zburând, 
s-ațipesc lângă buze deschise
și ochi de ceață, mijiți.
Să mă cufund în visul seninului pârâu,
și-n rozalii muguri ai tăcerii,
să tot colind prin grâne nou-născute
și să culeg din primul rod al brazdei,
precum o pasăre din lut înrourat.

Mă-nvăluie o ceață ca un bunic cu plete albe.
Și printre brazde lumini par să răsară,
să crească cerul - cunună de frunzare -, 
și aerul să nalțe eternul lui fior,
Și-originare păsări sfios să cânte trilul
din gloduri mișcătoare.

Și-n timp ce-i zămislită veșnicia
din brazde-adânci, abia deschise,
noi tot dormim.
Și visul ni-i iubire-ntunecată
pentru pământ și ape trezite ne'ncetat. 
Ni-i visul mireasma rădăcinii.
Par să pășească boii  fără țintă,
iar omul cutreieră cu pleoapele căzute;
Nu se gândește la nimic, nu se mai zbate
și nimănui nu-i pasă de semințe,
doar rătăcește - mirabilă inconștiență -
parcă-amintindu-și vag ceva.

traducere - g.Cristea

Detrás de junio 
de Efraín Barquero
 
Sueño tiene la tierra nuevamente arada.
Y los bueyes parecen caminar dormidos.
Y el labrador seguirlos con los ojos cerrados.
Y yo quisiera dormirme en este aroma áspero
y en est bandada de garzas desatadas,
dormirme junto a la boca entreabierta
y junto a los ojos de niebla despertados.
Y soñar con la edad azul del río
y con las yemas rosadas del silencio,
cruzar el primer trigal recién nacido
y alzar el primer fruto de la tierra
como un pájaro de greda humedecida.

Me envuelve el vapor como un abuelo blanco.
Entre los surcos parece despertar la luz
crecer el cielo como una fronda espesa
levantarse el aire con un escalosfrío
y cantar el primer pájaro del mundo
con una voz insegura de barro poco firme.

Pero a medida que lo eterno nace
de los surcos nuevamente abiertos
nosotros nos dormimos.
Nos da sueño este amor oscuro
de tierras y aguas sin descanso despertadas.
Nos da sueño el olor de las raíces.
Y el buey parece avanzar sin dirección
y el hombre vagar con los ojos perdidos,
nadie pensar ni proponerse nada
nadie poner atención en sus semillas,
sino caminar con milagrosa inconsciencia
como reconociendo vagamente algo.

Prin mistic - de Joy Harjo

 

Calea mea este o cruce de copaci în flăcări,
incendiați de corbi purtând jarul în cioc.
Le cer gardienilor acestor meleaguri permisiunea de-a intra.
Sunt un vizitator al acestei povești.
Nimeni nu-și mai aduce-aminte să-ntrebe, doar se răspunde.
Ce-aștept în acest oraș portuar din New England, aproape
       de locul nașterii democrației,
unde sunt o fantomă?
Chiar și-un cazinou nu-l poate face pe indian autentic.
Sau ar trebui să spun „nativ”, „sălbatic” sau „demon”?
Și cu ce grai de împrumut?
Mi-arunc o privire-n trecutul plin pericol.
Sunt de acord cu vechile hărți europene.
Există monștri dincolo de imaginație care cutreieră apele.
Temerarele corăbii ale pelerinului trebuiau să fi căzut în prăpastia lumii...
Mă bucur s-adulmec mirosul mării,
să mă plimb pe străzile înguste și șerpuitoare ale prăvăliilor și restaurantelor, de-a savura compania prietenilor, copacilor și-a adierilor
     de vânt.
Aș prefera să nu vorbesc cu istoria, dar mi-a pătruns în suflet.
Înainte de zori era întuneric, atunci când s-a aprins focul.
Bărbații au plecat la vânătoare din așezarea Pequot, unde
      locuiesc eu.
Femeile și copiii lor, rămași acasă, au fost incendiați.
N-aș fi vrut să știu asta, dar adâncul  meu cunoaște limbajul
      vărsării de sânge.
Au fost asasinați peste șase sute, apoi s-a zidit o casă pentru poporul 
lui Dumnezeu - croncăneau liderii puritanilor în predicile lor duminicale.
Pe urmă, povestea a dispărut aidoma unei șerpuiri de fum.
Încă se mai simt arsurile, deși trăim într-o democrație înălțată
peste cimitire.
Acest lucru mi-a fost dat să spun.
Fiecare poem este o-ncercare de ceremonie.
Pentru care-am cerut câte-un permis de intrare.

traducere -g.Cristea

      Joy Harjo (născută la 9 mai 1951) este o poetă, muziciană și autoare americancă de dramaturgie. Este poetă laureată a Statelor Unite, primul nativ american care deține această onoare. Harjo este membră a națiunii Muscogee (nativi amerindieni) și  este o figură importantă a celui de-al doilea val al literaturii Renașterea americanilor nativi de la sfârșitul secolului XX. A studiat la Institute of American Indian Arts, a absolvit studiile universitare la Universitatea din New Mexico în 1976 și a obținut un MAE la Universitatea din Iowa, cu programul său de scriere creativă.
      Pe lângă scrierea de cărți și alte publicații, Harjo a predat la numeroase universități din Statele Unite, a participat la lecturi de poezie și evenimente muzicale și a lansat cinci albume din muzica ei originală. Harjo este autoarea a nouă cărți de poezie și a două cărți pentru copii, premiate. Cărțile ei includ ,,Un răsărit american'' (2019), ,,Rezolvarea conflictelor pentru ființele sfinte'' (2015), ,,Crazy Brave'' (2012) și ,,Cum am devenit oameni: poezii noi și selectate'' 1975–2002 (2004). În anul 2017, i s-a decernat ,,Premiul de poezie Ruth Lilly'', iar în anul  2019 a fost aleasă cancelar al Academia Poeților Americani. 

In Mystic
by Joy Harjo

My path is a cross of burning trees,
Lit by crows carrying fire in their beaks.
I ask the guardians of these lands for permission to enter.
I am a visitor to this history.
No one remembers to ask anymore, they answer.
What do I expect in this New England seaport town, near
the birthplace of democracy,
Where I am a ghost?
Even a casino can’t make an Indian real.
Or should I say “native,” or “savage,” or “demon”?
And with what trade language?
I am trading a backwards look for jeopardy.
I agree with the ancient European maps.
There are monsters beyond imagination that troll the waters.
The Puritan’s determined ships did fall off the edge of the
world . . .
I am happy to smell the sea,
Walk the narrow winding streets of shops and restaurants,
and delight in the company of friends, trees, and small
winds.
I would rather not speak with history but history came to me.
It was dark before daybreak when the fire sparked.
The men left on a hunt from the Pequot village here where I
stand.
The women and children left behind were set afire.
I do not want to know this, but my gut knows the language
of bloodshed.
Over six hundred were killed, to establish a home for God’s
people, crowed the Puritan leaders in their Sunday
sermons.
And then history was gone in a betrayal of smoke.
There is still burning though we live in a democracy erected
over the burial ground.
This was given to me to speak.
Every poem is an effort at ceremony.
I asked for a way in.

Sosire - de Aristóteles España

 

Coborâm din barjă cu mâinile ridicate,
pe o plajă tristă și necunoscută.
Primăvara și-nchide deja porțile,
vântul nocturn îmi scutură brusc
         capul chilug;
         tăcerea,
acest lung șir de Încarcerați
ce se pierde-n camioanele Marinei Naționale
                   mărșăluind
în jurul orei douăsprezece noaptea, la unsprezece septembrie
o mie nouă sute șaptezeci și trei, pe Insula Dawson.
Mergem
pe un drum mlăștinos, care-mi pare
o lungă șosea ducând către moarte.
O drum de piatră și soldați.
Mersul motorului e de mai mare râsul,
pardesiul meu cafeniu e murdar de noroi și benzină:
         ne înconjoară,
         coborâm din camion,
unu        doi         trei                 kilometri
         aproape
         de
         ocean
         și
         de
         nicăieri;
Ce se va-ntâmpla cu Chile de-acum încolo?
Vom mai vedea mâine soarele?
Se-aud vocile comandanților și intrăm pe-o alee
schizofrenică ce ne duce-n lagărul de concentrare;
Proiectoare galbene se-aprind în urma noastră,
iar ferestrele vieții se deschid și se-nchid.

traducere - g.Cristea

Llegada
de Aristóteles España
 
Bajamos de la barcaza con las manos en alto
a una playa triste y desconocida.
La primavera cerraba sus puertas,
el viento nocturno sacudió de pronto
         mi cabeza rapada
         el silencio
esa larga fila de Confinados
que subia a los camiones de la Armada Nacional
                   marchando
cerca de las doce de la noche del once de septiembre
de mil novecientos setenta y tres en Isla Dawson
Viajamos
por un camino pantanoso que me pareció
una larga carretera con destino a la muerte.
Un camino con piedras y soldados.
El ruido del motor es una carcajada,
mi abrigo café tiene barro y bencina:
         nos rodean
         bajamos del camión
uno        dos       tres                 kilómetros
         cerca
         del
         mar
         y
         de
         la
         nada,
¿Qué será de Chile a esta hora?
¿Veremos el sol mañana?
Se escutan voces de mando y entramos a un callejón
esquizofrénico que nos lleva al Campo de Concentración,
se encienden focos amarillos a nuestro paso,
las ventanas de la vida se abren y se cierran.

Tu ești asemănarea - de Paul Eluard

 

Te trezești apa se despletește
Te-ntinzi apa se ramifică

Ești apa migrând  din abisurile sale
Ești pământul ce prinde rădăcini
Și pe care se-așază totul

Creezi bule de liniște în pustietatea sunetelor
Cânți imnuri nocturne pe corzi de curcubeu
Ești pretutinderi făcând inutile toate drumurile

Sacrifici timpul
pentru veșnica tinerețe a flăcării perfecte
Ce-nvăluie natura reproducând-o

Femeie tu veșnic aduci pe lume un trup asemănător
Cu al tău

Tu ești asemănarea

traducere - g.Cristea

Tu es la ressemblance
de Paul Eluard

Tu te lèves l’eau se déplie
Tu te couches l’eau s’épanouit

Tu es l’eau détournée de ses abîmes
Tu es la terre qui prend racine
Et sur laquelle tout s’établit

Tu fais des bulles de silence dans le désert des bruits
Tu chantes des hymnes nocturnes sur les cordes de l’arc-en-ciel
Tu es partout tu abolis toutes les routes

Tu sacrifies le temps
A l’éternelle jeunesse de la flamme exacte
Qui voile la nature en la reproduisant

Femme tu mets au monde un corps toujours pareil
Le tien

Tu es la ressemblance

foto - Nush Eluard, 1935

Însemnări - de Aristóteles España

 

Mă fotografiază într-un hangar
ca pe un obiect,
o dată, de două ori, de trei ori,
din profil și din față,
îmi aranjează dosarul cu meticulozitate:
„Singur, student, 17 ani,
periculos pentru Siguranța Statului”.
Mă privesc cu coada ochiului:
Vor amprentele mele papilare.
O transpirație rece
îmi inundă obrajii.
Sunt flămând.
Cred că-i o furtună.
Îmi pun  din nou lanțuri la picioarele.
Mă ia amețeala.
Începe să se-nvârtă totul
c-o mie de kilometri pe oră.
Pumnii lor se prăvălesc
peste tâmplele mele.
Cad.
Urlu de durere.
Vreau să mă ciocnesc c-un munte.
Dar nu-i niciunul.
Doar noroi și șuturi,
și-un zgomot intermitent
pe care-l aud în creier
până la inconștiență.

traducere - g.Cristea

     Aristóteles España  ( n. la  5 octombrie 1955 în Castro, Chile - d. la 28 iulie 2011 în  Valparaíso, Chile) a fost un poet chilian. A fost unul dintre cei mai tineri prizonieri politici duși pe insula Dawson după lovitura militară din Chile din 1973 . Arestat la 11 septembrie 1973 (după lovitura de stat și asasinarea președintelui Salvador Allende de către junta militară) de Forțele Aeriene Chiliene, la vârsta de 17 ani, pentru că era președinte al Federației Studenților Secundari din Magallanes și lider regional al Tineretului Socialist, a fost dus la baza aeriană Bahía Catalina și mai târziu pe insula Dawson, împreună cu un grup de patruzeci de lideri politici și susținători ai drepturilor sociale, din Punta Arenas.
    Această experiență s-a reflectat în lucrarea sa ,,Dawson'', pentru care, în 1985, a primit premiul latino-american Rubén Darío, acordat de Ministerul Culturii din Nicaragua. 
    A locuit în Argentina între 1986 și 1993, unde a studiat comunicarea și scenariu de film, la Universitatea din Buenos Aires și a absolvit Universitatea din Argentina pentru Drepturile Omului.
    A murit la Spitalul Carlos van Buren, din Valparaíso, la 28 iulie 2011, iar rămășițele sale au fost transferate la Punta Arenas, pentru a fi înmormântat în cimitirul municipal.

Apuntes
de Aristóteles España

Me fotografían en un galpón
como a un objeto,
una, dos, tres veces,
de perfil, de frente,
confeccionan mi ficha con esmero:
“soltero, estudiante, 17 años,
peligroso para la Seguridad del Estado”.
Miran de reojo:
Quieren mis huellas dactiles.
Un sudor helado
inunda mis mejillas.
No he comido.
Creo que hay una tormenta.
Me engrillan nuevamente.
Tengo náuseas.
Empiezo a ver que todo gira
a mil kilómetros por hora.
Se estrellan sus puños
en mis oídos.
Caigo.
Grito de dolor.
Voy a chocar con una montaña.
Pero no es una montaña.
Sino barro y puntapiés,
y un ruído intermitente
que se mete en mi cérebro
hasta la inconciencia.

Selk' nam* - de Rolando Cárdenas

 

Era în ținutul îndepărtat și la începutul incendiilor
de câmpii biciuite de furtuni nemiloase,
traversate uneori de stoluri de hoitari sau berze,
cu un soare slab deasupra, parcă din alt timp.

Poate că n-a fost așa întotdeauna,
cu acele numeroase lagune
care se formau iarna și dispăreau vara
între lanțurile muntoase, murind brusc în Canalul Beagle*
și-n pădurile îndesite de afini, maitenes* și arbori de scorțișoară.

În această desime antarctică,
cu aer tare și vegetal,
încărcat cu aromă risipind putreziciunea copacilor-gigant,
de unde-ncepe Strâmtoarea pân' la Navarino*, 
au apărut ei, în mijlocul ploii,
cum  îndepărtatele continente de gheață,
- aidoma dezrădăcinaților din timpul albei lumini a nopții -
au încolțit la originea marii familii.

Nomazi ai propriei depărtări, 
au traversat tăcerile cu vechea înțelepciune a zeilor lor
- cunoscători ai magiei ierbii festuca*
ce crește la sud de Rio Grande
și care-nainte de-a-și lepăda frunzele verzi 
se transformă într-o admirabilă purpură de toamnă -,
veșnici proprietari ai primordialei  singurătăți
în fragilele lor corturi, conice precum clopotnițele.

Le-ar fi ajuns doar stejarul pentru arcuri
și marea pentru hrană
- înainte de simpla recompensă a morții 
pusă pe  capul lor și plătită cu-atâtea lire sterline -
și-ar fi putut, încă, sărbători sosirea anotimpului bun,
împodobindu-și fețele în culorile pământului roșu
sau  cu oase carbonizate de guanaco*.

Veniți din ape sau,
mai degrabă, dintre ghețuri,
atunci când polii începură a se inversa,
azi sunt izgoniți - ținându-se-n brațe -  într-un buștean, prin arhipelaguri,
spre aceeași singurătate a visării lor
asemănătoare cu cel mai profund vis
al acestui pământ străvechi și ciudat,
contopindu-se cu ceața mării,
cerului și pietrelor,
pentru a se-nrădăcina veșnic în stele, dealuri și fiorduri,
și-a împietri în apă.

traducere - g.Cristea

Notă*
Selk' nam - numele unui popor indigen din Patagonia (de asemenea cunoscut și sub numele de Onawo sau oamenii Ona), ce locuia în regiunea din sudul Argentinei și-a Republicii Chile, inclusiv insulele Țării de Foc.
Canalul Beagle - este o strâmtoare din arhipelagul Țării de foc, de la extremitatea sudică a Americii de Sud, între Chile și Argentina.
maitén(es) (Maytenus boaria, lat.) - este un copac perenal din familia Celastraceae, originar din America de Sud, până la 20 m, diametru 80 cm, trunchi drept. Apare în mod natural la aproximativ 30 - 50ºS: Chile și Argentina.
Navarino - este o insulă chiliană situată între Insula Mare a Țării de foc, la nord, și Capul Horn, la sud. Insula face parte din Comuna Cabo de Hornos, cea mai sudică comună din Chile și din lume, aparținând provinciei Antártica Chilena din regiunea XII Magallanes și Antarctica chiliană. 
festuca ( Festuca arundinacea) - este o specie din familia ierbii, folosită ca furaj pentru animale, în SUA, Argentina , Uruguay și Australia. 
guanaco - este o specie înrudită cu lama, ce trăiește în America de Sud.

Selk' nam
de Rolando Cárdenas

Era en la tierra distante y en el comienzo de las fogatas
llanuras azotadas por despiadados vendavales,
cruzada a veces por bandadas de caranchos o bandurrias,
con un sol leve arriba como de otro tiempo.

Es posible que no siempre haya sido así,
como aquellas numerosas lagunas
que se formaban en invierno y desaparecían en verano
entre cadenas de montañas que se mueren de pronto en el Canal Beagle
y bosques espesos de calafates, maitenes y canelos.

En esta espesura antártica
en ese pesado aire vegetal
cargado con el aroma deforme de gigantescos árboles podridos
desde el comienzo del Estrecho hasta Navarino
aparecieron en medio de la lluvia
como salidos de remotos continentes de hielo,
igual que arrancados del tiempo de la luz blanca de la noche,
en el origen de la gran familia.

Nómades de su propia lejanía,
cruzaban los silencios con la vieja sabiduría de sus dioses,
sabedores de la magia de la Festuca
que crece al sur de Río Grande
y que antes de botar sus hojas verdes
se transforman en un admirable púrpura de otoño,
dueños eternos de su primordial soledad
en sus frágiles toldos, cónicos como campanarios.

Sólo les bastaba el roble para sus arcos
y el mar para su alimento
antes de la simple faena de sus muertes
a tantas libras esterlinas la cabeza,
y aún podían celebrar la llegada del buen tiempo
adornándose la cara con colores de tierra roja
o de huesos calcinados de huanacos.

Venidos desde el agua,
más bien desde los hielos
cuando los polos empezaron a desplazarse,
hoy se alejan acurrucados dentro de un tronco por los archipiélagos
hacia la misma soledad de sus sueños
parecido al más profundo sueño
de esa tierra milenaria y extraña,
confundiéndose con la bruma del mar,
del cielo y de las piedras,
a integrarse para siempre en los astros, los cerros, y los fiordos,
a petrificarse en el agua.

(De ,,Poemas migratorios'' - 1974) 

Ultima insulă - de Jorge Teillier

 

Din nou viața și moartea se-amestecă
cum în curtea casei
intrarea căruțelor se-ngână
cu zgomotul ciuturii din fântână.
Din nou cerul și-aduce-aminte cu ură
de rana fulgerului,
iar migdalii nu vor să-și amintească
de rădăcinile lor negre.

Tăcerea nu poate rămâne limbajul meu,
găsesc doar aceste cuvinte ireale 
pe care morții le murmură la stele și furnici,
și din memorie-mi dispar dragostea și fericirea,
precum lumina unui ulcior cu apă
aruncată inutil împotriva beznei.

Din nou se aude doar
sclipirea nestinsă a ploii
care cade și cade fără-a ști de ce,
aidoma unei solitare bătrâne ce continuă 
să țeasă și să țeasă;
și parcă-ți vine să fugi într-un sat 
unde titirezul vieții nu s-a oprit încă din vâltoare
și-așteptă  să fie ridicat,
dar odată ce picioarele se pornesc
drumurile dispar,
așa că-i mai bine să rămâi nemișcat în această cameră,
căci poate a venit sfârșitul lumii,
iar ploaia e sterpul ecou al acestui sfârșit,
un cântec pe care încearcă să și-l amintească
buzele ce se dizolvă sub pământ.

traducere - g.Cristea




La última isla
de Jorge Teillier

De nuevo vida y muerte se confunden
como en el patio de la casa
la entrada de las carretas
con el ruido del balde en el pozo.
De nuevo el cielo recuerda con odio
la herida del relámpago,
y los almendros no quieren pensar
en sus negras raíces.

El silencio no puede seguir siendo mi lenguaje,
pero sólo encuentro esas palabras irreales
que los muertos les dirigen a los astros y las hormigas,
y de mi memoria desaparecen el amor y la alegría
como la luz de una jarra de agua
lanzada inútilmente contra las tinieblas.

De nuevo sólo se escucha
el crepitar inextinguible de la lluvia
que cae y cae sin saber por qué,
parecida a la anciana solitaria que sigue
tejiendo y tejiendo;
y se quiere huir hacia un pueblo
donde un trompo todavía no deja de girar
esperando que yo lo recoja,
pero donde se ponen los pies
desaparecen los caminos,
y es mejor quedarse inmóvil en este cuarto
pues quizás ha llegado el término del mundo,
y la lluvia es el estéril eco de ese fin,
una canción que tratan de recordar
labios que se deshacen bajo tierra.

Familie amurgind - de Efraín Barquero

 

Mirosea a bărbat trist în Prefectură.
Mustea de oameni peste tot
și totuși nu era nimeni 
s-aștepte-un străin și așteptarea
lui amurgită; ploua, ningea - se petrecea afară,
dar înăuntru, omul cerșea
îmbătrânind în fotografia chipului său.

O femeie vorbea singură,
iar un copil se cufunda în fumul unor gânduri;
era ca o toamnă târzie,
ca lumina unui soare apus de curând.
Era atât de frig în mâinile-acelea, și gâturile 
lor stăteau în jurul unei mese,
tot căutând un buzunar de negăsit,
cu-amarele lor guri
și suflete jenate.

Mirosea a bărbat,
dar a bărbat amurgind,
a om ce-uitat să se-ntoarcă.
Mirosea a familie înlăcrimată, fără nume.
Mirosea a pământuri plouând și-a mare plouată.

traducere - g.Cristea

Familia anochecida  
de Efraín Barquero

 
Olía a hombre triste en la Prefectura.
Estaba todo tan lleno de gente
y no había nadie
en la espera del extranjero y su espera
anochecía, llovía, nevaba, transcurría afuera
pero adentro mendigaba el hombre
envejeciendo en la fotografía de su rostro.

Hablaba a solas una mujer
y un niño se hundía en humosos pensamientos
había como un otoño sobrante
como la luz de un sol puesto hace rato.
Hacía frío en esas manos y gargantas
estaban todos como alrededor de una mesa
buscando un bolsillo inencontrable
con sus bocas amargas
con sus almas incómodas.

Olía a hombre
pero a hombre anochecido
a hombre que se olvidó de volver.
Olía a familia humedecida y sin nombre.
Olía a tierra lloviendo, a mar llovido.

Trăiește fazanul - de Efraín Barquero

 

În liniștea penelor sale trăiește fazanul,
pasărea izvoarelor sacre,
a desimilor adânci ale căror culcușuri lucesc sub umbra
fructelor desăvârșite, ce se nasc și mor singure
și care n-au fost culese nicicând - precum o miere părăsită.

Prinț al amintirilor, gătit în radiantele culori ale fericirii
- ești șofran, aur, picătură purpurie destinului,
acolo unde zbori în visul apăsător al mătăsii dorminde,
în singurătatea imprevizibilului pe care-l trăiești
sub arborele florilor dătătoare de violet.

Purtând giulgiul incomensurabil și cenușiu
al celor ce-au adormit pe veșnicie,
cauți apa, focul, rodia,
cauți cu blândețe divina eternitate 
- tunetul ce se iscă nu-ți alungă visul, 
se naște și moare în necreatul văzduh,
căci stacojiul suflet prin pulberi ți-l arzi.

traducere - g.Cristea

      Efraín Barquero, pseudonim al lui Sergio Efraín Barahona Jofré, s-a născut în Piedra Blanca, Teno, regiunea Maule, Chile, la 3 mai 1931. A studiat la Liceo de Talca și Dreptul la Universitatea din Chile, precum și pedagogia  în limba spaniolă la Institutul Pedagogic.
În 1955 a intrat ca secretar al redacție la  ,,Gaceta de Chile'' coordonată de Pablo Neruda.
     A fost atașat cultural în Columbia în timpul guvernării lui Salvador Allende. Nu s-a mai putut întoarce, din cauza dictaturii Pinochet, și a locuit în Mexic, Cuba (unde a fost membru al juriului pentru Premiul Casa de las Américas, în 1974) și în Franța, țara în care a lucrat din 1975 până în 1990 și unde a scris ,,A deshora''(Într-un moment nepotrivit). Volumul de versuri fost publicat în Chile în 1992, alături de ,,Mujeres de oscuro''(Femei în întuneric) și  ,,El viejo y el niño''(Bătrânul și copilul). Cu cartea ,,La mesa de la tierra''(Masa pământului) a câștigat  Premiul Municipal Santiago pentru Literatură, în 1999. La 25 august 2008 a primit Premiul Național pentru Literatură.
     S-a stins din viață la 29 iunie 2020, la vârsta de optzeci și nouă de ani, în Santiago de Chile.

Vive el faisán 
de  Efraín Barquero
 
En el silencio de sus plumas vive el faisán
ave de los ríos sagrados
de las casas profundas cuyos lechos brillan en la obscuridad
de los frutos perfectos, aquellos que nacen y mueren solos
aquellos nunca recogidos como la miel del abandono.

Príncipe del recuerdo con los radiantes colores de la felicidad
el azafrán, el oro, la gota morada del destino
a dónde vuelas en el sueño opresor de la seda dormida
en la soledad de las cosas ingastables vives
en el árbol del añil, de la púrpura.

Con la tela inmensamente gris
de los que duermen para siempre
haces el agua, el fuego, la granada
haces lo perdurable con suavidad divina
el trueno nace cada vez sin despertarte
nace y muere en los cielos increados
arde en el polvo tu corazón escarlata.