Bufnițele - de Alberto Blanco

În urma fiecărui nor, al fiecărui munte
al fiecărei ramuri și coroane
stau bufnițele-n noapte.

Se-ascund în fumul de bageacuri.
Și se hrănesc cu ne'nțelegeri
și cu fosforescente stele.

În întuneric ele se confundă,
cu negrele funigini
ca și cu umbra lor.

Cu-ngemănate faruri - ochii lor -
minuțios pătrund
obscure ape.

Vorbesc cu vântul.
Cu ploaia lăcrimează.
Și tac în răsărit.

traducere -g.Cristea

Los búhos
de Alberto Blanco

Detrás de cada nube, de cada monte
de cada copa, de cada rama
hay búhos en la noche.

Se esconden en el humo de las pipas.
Se alimentan de malentendidos
y estrellas de neón.

En la oscuridad se pueden confundir
lo mismo con esas cenizas
que con sus sombras.

Con los faros gemelos de sus ojos
recorren parsimoniosamente
las aguas de la noche.

Y conversan con el viento.
Sollozan con la lluvia.
Se callan con el sol.

 

Vântul de Ñielol* - de Alberto Blanco

lui Pablo Neruda

Suflă vântul
peste palmierii și ienuperii din Temuco*,
și se furișează supus
spre limpedea frunte a lui Ñielol,
către copilăria
unei păduri parfumate de pini,
către amintirea
unui început fără de sfârșit.

Ascultă,
ascultă pinii ...
ascultă vântul printre pini ...
ascultă liniștea din urma vântului împleticit prin pini ...

Ascultă
și îți vei aminti
că ai mai auzit toate acestea:
c-ai mai ascultat aceste cuvinte cândva ...

Deja ai aruncat o privire,
nu la ceea ce spun cuvintele
născute în centrul gândirii,
ci la ceea ce ne face să spunem cuvintele
care curg din izvorul sprâncenei
construind de-a lungul drumului
o lume paralelă,
o lume a semnelor
ce arată spre lună,
dar care niciodată nu va fi lună,
un univers al hărților
dorind să cartografieze universul.

Suflă vântul
peste alunii și ulmii din Temuco
și se nalță nesupus
către pădurea de araucarias* a copilăriei,
spre începuturi,
către mirabila lumină plină de petale
și sărutări frunzoase,
spre fruntea perfectă și clară-a lui Ñielol.

traducere - g.Cristea

Notă*

Ñielol - este vorba de un deal din proximitatea orașului Temuco-Chile, care în cultura indienilor mapuche a reprezentat un un loc mistic, de închinare ceremonială, unde aceștia descifrau semnele înțelepciunii și cunoașterii.
Temuco - este un oraș din Chile, capitala regiunii Araucanía.
araucarias - un gen de conifere veșnic verzi, din familia Araucariaceae. Există 20 de specii existente în Noua Caledonie, Insula Norfolk, estul Australiei, Noua Guinee, Argentina, Chile, Brazilia și Paraguay.

Viento  de  Ñielol
de Alberto Blanco

a Pablo Neruda

El viento sopla
sobre las palmeras y juníperos de Temuco
y sube obediente
hacia la frente despejada del Ñielol,
hacia la infancia
de un bosque fragante de pinos,
hacia el pasado
de un comienzo sin fin.

 Escucha,
escucha los pinos…
escucha el viento entre los pinos…
escucha el silencio detrás del viento entre los pinos…

Escucha
y te darás cuenta
de que ya has oído todo esto:
ya has escuchado estas palabras antes…

Ya te has asomado,
no a lo que dicen las palabras
naciendo en el centro de la frente,
sino a lo que nos hace decir las palabras
que fluyen del manantial del entrecejo
construyendo en el camino
un mundo paralelo,
un mundo de índices
que apuntan a la luna
pero que nunca son la luna,
un universo de mapas
que quiere mapear el universo.

El viento sopla
sobre los avellanos y los olmos de Temuco
y sube insumiso
hacia el bosque de araucarias de la infancia,
hacia el inicio,
hacia la deslumbrante luz llena de pétalos
y besos del follaje,
hacia la frente perfecta y despejada del Ñielol.

 

Masa-n asfințit - de Alberto Blanco

 

În aburul cafelei, reunite,
rotunde pâini lucesc cu o blândețe
de ziduri văruite-n alb, aprinse,
mustind de strălumina din fereastră.

Deja se risipesc din pini frunzare,
se definește ceru-n claritate,
formează un sălaș, devine-ulciorul
profund ca o privire-n luciul apei.

E-aceeași mare, ca întotdeauna,
geometrizată-ntindere din toate,
unde plutesc toți munții și toți norii
ca  insule de liniște-ntre ore.

traducere - g.Cristea

La mesa puesta
de Alberto Blanco

Reunidos al calor del buen cafe,
la panes resplandecen con la calma
de las paredes blancas, encendidas,
rebosantes de luz por la ventana.

Ya la paja se extiende entre los pinos,
crece la claridad y forma el cielo,
forma una habitacion, forma una jarra
profunda como el ojo del espejo.

Es el mismo mar, el mar de siempre,
llano rectangulat de cada cosa,
donde flotan los montes y las nubles
como islas de quietud entre las horas.

Însuflețire - de Alberto Blanco

 

lui César Vallejo

La capătâiul mesei rotunde
și-a literaturii murinde, veni un critic
și-i spuse: "Atât de mult te iubesc, nu muri!"
Dar - vai!- literatura murea în continuare.

Se-apropiară doi profesori de ea și-i repetară:
„Nu ne lăsa,Valoare! Revino la viață!"
Dar - vai!- literatura murea în continuare.

O vizitară douăzeci, o sută, o mie, cinci sute de mii
de studenți : "Atâta dragoste, și împotriva morții nu e nicio putere!"
Dar - vai!- literatura murea în continuare.

O-nconjurară cititorii, milioane,
cu o comună implorare: „O, mai rămâi, surată!”
Dar - vai!- literatura murea în continuare.

Și-atunci veniră poeții toți de de pământ,
jur-mprejuru-i; literatura triști văzându-i, emoționată;
ce importanță are! Emoționată ...

Se-nsufleți încet,
îmbrățișă primul poet; și începu să meargă ...

traducere - g.Cristea

Levadura
de Alberto Blanco

a César Vallejo

Al fin de la mesa redonda
y muerta la literatura, vino hacia ella un crítico
y le dijo: “No mueras, te amo tanto!”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.

Se le acercaron dos profesores y repitiéronle:
“No nos dejes! ¡Valor! ¡Vuelve a la vida!”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.

Acudieron a ella veinte, cien, mil, quinientos mil,
estudiantes: “Tanto amor y no poder nada contra la muerte!”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.

La rodearon millones de lectores,
con un ruego común: “¡Quédate, hermana!”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.

Entonces, todos los poetas de la tierra vinieron,
la rodearon; los vio la literatura triste, emocionada;
¡qué más da! Emocionada…

Incorporóse lentamente.
abrazó al primer poeta; echóse a andar…

Declarație de dragoste la marginea lumii - de Alberto Blanco

 

                                                                     

Tot ce n-am putut să ne spunem 
spuseră arborii tremurând pentru noi:
îmbujoratele spice din margini de drum,
cufundatele păsări în transparentul lor cântec
și-un zvon ce venea de peste tot și niciunde.

Mi-amintesc că mă-oprii pentru-a culege o piatră
și-o ridicai cu mare grijă - drăgăstos - 
de parcă ar fi fost o vrăbiuță
ce tocmai căzuse din cuibul său.

Ți-am lipit-o de ureche și ți-am spus:
— Închide ochii... O asculți?

— Daaa, ce este?
— E ceața.

traducere - g.Cristea

Declaración de amor a la orilla del mundo
de Alberto Blanco

Todo lo que no alcanzamos a decirnos
lo dijeron los árboles temblando por nosotros:
las espigas rosadas al borde del camino,
los pájaros hundidos en su canto invisible
y un rumor que venía de todas partes y de ninguna.

Recuerdo que me detuve a recoger una piedra
y la levanté con gran cuidado —amorosamente—
como si hubiera sido un pajarillo
que acabara de caerse de su nido.

La puse junto a tu oído y te dije:
—Cierra los ojos… ¿la escuchas?

—Sí, ¿qué es?
—Es la niebla.

Muzica în epoca de fier - de Alberto Blanco

Lui Gabriel Macotela*

Acesta nu-i vântul dintre sălcii
sau al înalților eucalipți,
nu-i vântul ce-nflăcărează lumânări
și mișcă cu lentoare pala morii.

Nu-i vântul ce risipește nori
prin calendarul verii
sau vântul zorilor
născându-se în păsări.

Surori și frați,
aceasta nu-i balada toamnei
sau cântu-ndrăgostiților
purtându-și iubirile pe raza lunii.

Și nu e ritmul cristalelor zăpezii
sau dansul alternant al zilei și al nopții,
nici suflul candețat al guriii tale,
ci-i sufletu-mi pulsând... ascultă:
E vocea orașelor fără speranță și bolnave

  - pereți metalici, blocuri și zăbrele.
Motoru-omniprezent și larma
unui timp ce se va disipa.

E-un cântec frust care-n Apocalipsă
găsește un ecou de transformare:
Tărâmul vitezei
și semnelor încrucișate în clepsidră.
E nebunia industriei ce urlă
  în fabrici exploatate mii de ori.
Laboratoare de rugină și gaze-nșelătoare.
Uzinele contează, nu tu sau eu.

Căldură, aburi și frecare - mașinării
  oribil ciripind prin vârsta asta goală,  
să umple butoiul fără fund. E limba
internațională-a lăcomiei.

Noul limbaj universal:
O limbă-a infamiei, esperanto*
   - ramificații, vârfuri, lanțuri.
Și Epoca de Fier nu recunoaște-o altă voce.

Dar nu poate dura la nesfărșit căderea,
căci are limite și huietul...ascultă:
Acesta nu-i vântul dintre sălcii
sau al înalților eucalipți...

traducere - g.Cristea

Notă*

Gabriel Macotela - (n. la 7 august 1954, în Guadalajara, Mexic) este un pictor, sculptor, grafician, ilustrator, designer, editor și muzician mexican. A studiat la Școala Națională de Pictură, Sculptură și Gravură „La Esmeralda” a Institutului Național de Arte Plastice (INBA) și și-a finalizat pregătirea la Școala Națională de Arte Plastice a UNAM , în atelierul profesorului Gilberto Aceves Navarro . În 1977 a fondat Cocina Ediciones și în 1985 librăria El Archivero. Din 1976, a susținut expoziții individuale în Mexico City și Monterrey . A participat la numeroase expoziții de grup în Mexic și în străinătate, atât de pictură, sculptură, cât și cărți de artiști în Franța, India, Cuba, Brazilia, Statele Unite, Germania și Spania.  Macotela a primit recunoaștere de la Fonca și a devenit membru al Sistemului Național al Creatorilor (SNCA) în perioada 1993-1996.

Esperanto - este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit.

     Alberto Blanco s-a născut  la 18 februarie 1951, în Mexico City, unde și-a petrecut copilăria și adolescența și este considerat unul dintre cei mai importanți poeți din Mexic.  A studiat chimia la Universidad Iberoamericana , unde a absolvit cu mențiune de onoare, și filosofie la Universitatea Națională Autonomă din Mexic . Mai târziu, timp de doi ani, a studiat pentru un master în studii orientale, în zona Chinei, la El Colegio de México . Prima sa publicație într-o revistă datează din 1970. A fost co-editor și proiectant al revistei de poezie El Zaguán (1975-1977) și membru al Centrului Mexican al Sriitorilor (1977), al Institutului Național de Belle Arte (1980) ) și Fondului Național pentru Cultură și Arte (1990). În 1991 a primit o bursă Fulbright , să facă rezidențiat la Universitatea din California, Irvine; iar în 1992 un grant de la Fundația Rockefeller . În 1994 s-a alăturat sistemului național al creatorilor , al cărui juriu a fost și el. În 2008, a primit Bursa Guggenheim. În 2018 a fost numit Creator Emerit în Mexic.
   Blanco a fost invitat să participe la multe dintre cele mai importante festivaluri de poezie din lume și a oferit mai multe cursuri, ateliere, lecturi și conferințe în multe orașe din Mexic și în străinătate, inclusiv prelegeri și conferințe la aproximativ cincizeci de universități, muzee și din Statele Unite, precum și din Franța, Canada, Germania, Spania, Italia, Columbia, Irlanda, El Salvador, Chile, Belgia, Suedia, Danemarca, Islanda, Estonia și Finlanda.

(Enciclopedia libre)

La música en la edad de hierro
de Alberto Blanco 

a Gabriel Macotela

Éste no es el viento de los sauces
ni el viento de los eucaliptos,
ni siquiera el viento que enciende las velas
y mueve lentamente los molinos.

No es el viento que desplaza las nubes
en el calendario del verano
ni el viento de la aurora
naciendo en las aves.

Hermanos, hermanas
ésta no es la canción del otoño
ni la canción de los amantes
naciendo el amor a la luz de la luna.

Éste no es el ritmo de los cristales de nieve
ni la danza alterna del día y la noche,
ni el pausado ritmo de tu respiración
y es mi respiración... escucha:
Es la voz de las ciudades enfermas sin remedio

   las láminas, los dados, las varillas.
El ubicuo motor y el desconcierto
de una época que se disipa.

Es el sonsonete trillado que en el Apocalipsis
encuentra un eco de la transformación:
El reino de la velocidad
y los signos cruzados del tiempo.
Es el estrépito insensato de la industria

   las fábricas mil veces explotadas.
Rastros de herrumbre y gases insidiosos.
Las fábricas, no tú ni yo.

Fragor, fricción y bruma entre la maquinaria
   horrísono chirriar en esta edad vacía,
en este barril sin fondo. Es el idioma
internacional de la usura.

La nueva lengua universal:
El esperanto de la infamia
 los alambres, los picos, las cadenas.
La edad de hierro no reconoce otra voz.

Pero no puede prolongarse eternamente la caída
porque el ruido tiene límites... escucha:
Éste no es el viento de los sauces
ni el viento de los eucaliptos...

Despre floarea iubirii și cai migratori - de Robert Desnos

 

Trăia în pădure o floare imensă care risca 
s-omoare cu dragostea ei toți copacii
Și copacii-o iubeau
După miezul nopții, stejarii deveneau reptile și se târâu  la tulpina ei
Frasini și plopi se-arcuiau spre-a sa vastă corolă
Și-ngălbeneau în lutul său ferigi
Era mai lucitoare decât nocturnu-amor al mării și al lunii
Mai palidă decât înalții stinși vulcani ai Terrei
Mai tristă și  nostalgică decât nisipul însetat
ce-și potolește setea cu-al valului capriciu
Vorbesc despre floarea pădurii, nu despre turnuri
Vorbesc despre floarea pădurii, nu despre dragostea mea
Iar dacă-i atât de palidă nostalgică și suavă,
iubită de copaci și de ferigi,
ținându-mi al buzelor răsuflet,
e clar c-avem aceleași tari esențe
Am întâlnit-o într-o bună zi
- și vorbesc despre floare, nu de copaci -
prin pădurea tremurândă, pe unde-am trecut
Salut, fluture care-ai murit în petalele ei
Și ție, ferigă putrezindu-mi sufletul
Și vouă, ochilor-ferigi aproape cărbune, aproape flăcări, aproape șuvoi
Degeaba vorbesc despre floare, e totuși vorba de mine
Îngălbenit-au ferigile-n pământ, nuntindu-se cu luna
Precum timpul exact al agoniei pierdut între o-albăstrea
și-un trandafir, și înc-o perlă
Văzduhul nu-i atât de-nchis
Apare un bărbat ce numele își zice și-n fața căruia-și deschide
porțile o crizantemă, la butonieră pusă
E floarea liniștii, cea despre care vă vorbesc,
nu portul aventurilor și-nsigurării
Și rând pe rând mureau în jurul florii toți copacii
ce o hrăniră cu putregaiul morții lor
De-aceea câmpia deveni aidoma unei pulpe de fructe
Și astfel apărură orașele
Mi se-nfășoară un râu la picioare, rămânând la discreția mea,
ca un șirag salutar de imagini
O inimă, ascunsă de lume, să mai bată nu vrea și floarea se nalță
E floarea a cărei esență triumfă în timp
O floare ce-și relevă trăirea prin sterpele câmpii,
ca luna oglindindu-se în mare
și-n aerul uscat al inimilor triste
Un clește de homar stacojiu e rămas lângă oală 
Soarele proiectează umbra lumânării și-a flăcării
Floarea tronează semeață în cerul de basm
Unghiile voastre, amicele  mele, sunt aidoma acestor petale și roze ca ele
Pădurea murmurândă se-ntinde subteran
O inimă ca un izvor secat
Nu mai e timp, nu mai e timp de-a iubi
pentru voi cei ce treceți pe drum
Floarea pădurii a cărei poveste v-o spun e-o crizantemă
Copacii sunt morți, câmpiile verzi, orașele-apar
Armăsari călători copitele-și bat în grajduri târzii
În curând, marii cai migratori vor pleca
Orașele-și văd herghelia trecândă pe străzi
al cărui pavaj rezonează sub copite-n scântei
Câmpia-i bulversată de-această cavalcadă
Ei cozi își văluresc prin pulberi
și fornăinde nări își trec prin fața florii
Mult timp galopul prelungește umbra
Dar ce s-a întâmplat cu caii migratori
a căror trenă pătată e-un semn de suferință
Găsim uneori câte-o fosilă ciudată, pământul săpând
E una dintre-ale lor potcoave
Floarea ce i-a văzut încă-nflorește nepătată-n credință
Frunzele cresc de-a lungul tulpinii
Ferigi se aprind și se sting din ferestrele casei
Dar cum s-au transformat copacii
De ce-nflorește floarea
Vulcani! O, voi, vulcani!
Se prăbușește cerul
Și-l simt ca un abis al sufletului meu
Sunt timpuri abolite ca niște unghii rupte pe ferecarea porții
Când un țăran muri-va sub roade pîrguite
în lungul anotimp, de rezonanța gheții
ce crăpă-n ferestrele-oboselii plictisite
precum afinele pe ramuri
Apar sălbatici cai
Când unul călător se pierde în văpaie și-n lungile crevase,
ca fruntea bătrânilor pământul se-ntinde mișcător
Vin caii migratori
Când sub mesteacăn se-ntinde goală-o fată și așteaptă
Apar sălbatici cai
Apar într-un galop de sticlă sfărâmată  și scârțâinde porți 
Dispar într-o genune
Nicicând o șa nu le-a umbrit șira spinării, iar cerul se-oglindește-n crupe
Trec înspumând noi tencuite ziduri
Și chiciura crăpată, și putrezite fructe, și-a florii goliciune împietrită,
și lutul moale al smârcului ce se formează lent
Toate-au văzut trecând caii sălbatici
cai migratori
cai migratori
cai migratori
cai migratori

traducere - g. Cristea

     Robert Desnos este un poet francez, născut la 4 iulie 1900 la Paris și decedat de tifos la 8 iunie 1945 în lagărul de concentrare Theresienstadt, din Cehoslovacia, abia eliberat de jugul Germaniei naziste.
    Autodidact și visând poezie, Robert Desnos a fost introdus în jurul anului 1920 în cercurile literare moderniste și în 1922 s-a alăturat aventurii suprarealiste. Apoi a participat într-un mod strălucitor la experiențele somnului hipnotic și a publicat împreună cu Rrose Sélavy (1922-1923) primele sale texte care au preluat personajul creat de Marcel Duchamp.

De la fleur d’amour et des chevaux migrateurs
de Robert Desnos

Il était dans la forêt une fleur immense qui risquait
de faire mourir d’amour tous les arbres
Tous les arbres l’aimaient
Les chênes vers minuit devenaient reptiles et rampaient jusqu’à sa sa tige
Les frênes et les peupliers se courbaient vers sa corolle
Les fougères jaunissaient dans sa terre.
Et telle elle était radieuse plus que l’amour nocturne de la mer et de la lune
Plus pâle que les grands volcans éteints de cet astre
Plus triste et nostalgique que le sable qui se dessèche
et se mouille au gré des flots
Je parle de la fleur de la forêt et non des tours
Je parle de la fleur de la forêt et non de mon amour
Et si telle trop pâle et nostalgique et adorable
aimée des arbres et des fougères
elle retient mon souffle sur les lèvres
c’est que nous sommes de même essence
Je l’ai rencontrée un jour
Je parle de la fleur et non des arbres
Dans la forêt frémissante où je passais
Salut papillon qui mourut dans sa corolle
Et toi fougère pourrissante mon cœur
Et vous mes yeux fougères presque charbon presque flamme presque flot
Je parle en vain de la fleur mais de moi
Les fougères ont jauni sur le sol devenu pareil à la lune
Semblable le temps précis à l’agonie perdue entre un bleuet
et une rose et encore une perle
Le ciel n’est pas si clos
Un homme surgit qui dit son nom devant lequel s’ouvrent
les portes un chrysanthème à la boutonnière
C’est de la fleur immobile que je parle
et non des ports de l’aventure et de la solitude
Les arbres un à un moururent autour de la fleur
Qui se nourrissait de leur mort pourrissante
Et c’est pourquoi la plaine devint semblable à la pulpe des fruits
Pourquoi les villes surgirent
Une rivière à mes pieds se love et reste à ma merci
ficelle de la salutation des images
Un cœur quelque part s’arrête de battre et la fleur se dresse
C’est la fleur dont l’odeur triomphe du temps
La fleur qui d’elle-même a révélé son existence aux plaines dénudées
pareilles à la lune à la mer
et à l’aride atmosphère des cœurs douloureux
Une pince de homard bien rouge reste à côté de la marmite
Le soleil projette l’ombre de la bougie et de la flamme
La fleur se dresse avec orgueil dans un ciel de fable
Vos ongles mes amies sont pareils à ses pétales et roses comme eux
La forêt murmurante en bas se déploie
Un cœur qui comme une source tarie
Il n’est plus temps il n’est plus temps d’aimer
vous qui passez sur la route
La fleur de la forêt dont je conte l’histoire est un chrysanthème
Les arbres sont morts les champs ont verdi les villes sont apparues
Les grands chevaux migrateurs piaffent dans leurs écuries lointaines
Bientôt les grands chevaux migrateurs partent
Les villes regardent passer leur troupeau dans les rues
dont le pavé résonne au choc de leurs sabots et parfois étincelle
Les champs sont bouleversés par cette cavalcade
Eux la queue traînant dans la poussière
et les naseaux fumants passent devant la fleur
Longtemps se prolongent leurs ombres
Mais que sont-ils devenus les chevaux migrateurs
dont la robe tachetée était un gage de détresse
Parfois on trouve un fossile étrange en creusant la terre
C’est un de leurs fers
La fleur qui les vit fleurit encore sans tache ni faiblesse
Les feuilles poussent au long de sa tige
Les fougères s’enflamment et se penchent aux fenêtres des maisons
Mais les arbres que sont-ils devenus
La fleur pourquoi fleurit-elle
Volcans ! ô volcans !
Le ciel s’écroule
Je pense à très loin au plus profond de moi
Les temps abolis sont pareils aux ongles brisés sur les portes closes
Quand dans les campagnes un paysan va mourir entouré
des fruits mûrs de l’arrière-saison du bruit du givre
qui se craquelle sur les vitres de l’ennui flétri fané
comme les bluets du gazon
Surgissent les chevaux migrateurs
Quand un voyageur s’égare dans les feux follets plus crevassés
que le front des vieillards et qu’il se couche dans le terrain mouvant
Surgissent les chevaux migrateurs
Quand une fille se couche nue au pied d’un bouleau et attend
Surgissent les chevaux migrateurs
Ils apparaissent dans un galop de flacons brisés et d’armoires grinçantes
Ils disparaissent dans un creux
Nulle selle n’a flétri leur échine et leur croupe luisante reflète le ciel
Ils passent éclaboussant les murs fraîchement recrépis
Et le givre craquant les fruits mûrs les fleurs effeuillées croupissante
le terrain mou des marécages qui se modèlent lentement
Voient passer les chevaux migrateurs
Les chevaux migrateurs
Les chevaux migrateurs
Les chevaux migrateurs
Les chevaux migrateurs

Maci de iulie - de Sylvia Plath

 

Maci delicați, firave limbi de infern
Ați putea să răniți?

Scânteiați. Nici nu pot să v-ating
Mîinile-mi trec peste voi. Nu mă ardeți deloc

Și-ostenesc privindu-vă lung
Cum sclipiți tremurat și roșu ardent, ca al gurii contur.

Un contur abia sângerând.
Cu petale puțin sângerii!

Înăuntu-s esențe ce nu pot s-ating.
Pe unde vi-i opiul - capsule de vis?

O, de-aș putea sângera sau dormi!
Or dacă gura mea s-ar mărita c-o rană ca aceasta!

Licoarea voastră să se prelingă-n mine, prin cupa de cristal,
Să mă adoarmă, să m-amorțească.

Dar incoloră. Incoloră...

traducere - g.Cristea

Poppies in july
by Sylvia Plath

Little poppies, little hell flames,
Do you do no harm?

You flicker.  I cannot touch you.
I put my hands among the flames.  Nothing burns

And it exhausts me to watch you
Flickering like that, wrinkly and clear red, like the skin of a mouth.

A mouth just bloodied.
Little bloody skirts!

There are fumes I cannot touch.
Where are your opiates, your nauseous capsules?

If I could bleed, or sleep! -
If my mouth could marry a hurt like that!

Or your liquors seep to me, in this glass capsule,
Dulling and stilling.

But colorless.  Colorless.

Dincolo de iunie - de Efraín Barquero

 

Pământul proaspăt arat visează.
Și boii parcă pășesc adormiți.
Țăranu-i urmează cu pleoape căzute.
Și eu aș dori să adorm în tarea esență,
și-n stoluri de păsări zburând, 
s-ațipesc lângă buze deschise
și ochi de ceață, mijiți.
Să mă cufund în visul seninului pârâu,
și-n rozalii muguri ai tăcerii,
să tot colind prin grâne nou-născute
și să culeg din primul rod al brazdei,
precum o pasăre din lut înrourat.

Mă-nvăluie o ceață ca un bunic cu plete albe.
Și printre brazde lumini par să răsară,
să crească cerul - cunună de frunzare -, 
și aerul să nalțe eternul lui fior,
Și-originare păsări sfios să cânte trilul
din gloduri mișcătoare.

Și-n timp ce-i zămislită veșnicia
din brazde-adânci, abia deschise,
noi tot dormim.
Și visul ni-i iubire-ntunecată
pentru pământ și ape trezite ne'ncetat. 
Ni-i visul mireasma rădăcinii.
Par să pășească boii  fără țintă,
iar omul cutreieră cu pleoapele căzute;
Nu se gândește la nimic, nu se mai zbate
și nimănui nu-i pasă de semințe,
doar rătăcește - mirabilă inconștiență -
parcă-amintindu-și vag ceva.

traducere - g.Cristea

Detrás de junio 
de Efraín Barquero
 
Sueño tiene la tierra nuevamente arada.
Y los bueyes parecen caminar dormidos.
Y el labrador seguirlos con los ojos cerrados.
Y yo quisiera dormirme en este aroma áspero
y en est bandada de garzas desatadas,
dormirme junto a la boca entreabierta
y junto a los ojos de niebla despertados.
Y soñar con la edad azul del río
y con las yemas rosadas del silencio,
cruzar el primer trigal recién nacido
y alzar el primer fruto de la tierra
como un pájaro de greda humedecida.

Me envuelve el vapor como un abuelo blanco.
Entre los surcos parece despertar la luz
crecer el cielo como una fronda espesa
levantarse el aire con un escalosfrío
y cantar el primer pájaro del mundo
con una voz insegura de barro poco firme.

Pero a medida que lo eterno nace
de los surcos nuevamente abiertos
nosotros nos dormimos.
Nos da sueño este amor oscuro
de tierras y aguas sin descanso despertadas.
Nos da sueño el olor de las raíces.
Y el buey parece avanzar sin dirección
y el hombre vagar con los ojos perdidos,
nadie pensar ni proponerse nada
nadie poner atención en sus semillas,
sino caminar con milagrosa inconsciencia
como reconociendo vagamente algo.

Prin mistic - de Joy Harjo

 

Calea mea este o cruce de copaci în flăcări,
incendiați de corbi purtând jarul în cioc.
Le cer gardienilor acestor meleaguri permisiunea de-a intra.
Sunt un vizitator al acestei povești.
Nimeni nu-și mai aduce-aminte să-ntrebe, doar se răspunde.
Ce-aștept în acest oraș portuar din New England, aproape
       de locul nașterii democrației,
unde sunt o fantomă?
Chiar și-un cazinou nu-l poate face pe indian autentic.
Sau ar trebui să spun „nativ”, „sălbatic” sau „demon”?
Și cu ce grai de împrumut?
Mi-arunc o privire-n trecutul plin pericol.
Sunt de acord cu vechile hărți europene.
Există monștri dincolo de imaginație care cutreieră apele.
Temerarele corăbii ale pelerinului trebuiau să fi căzut în prăpastia lumii...
Mă bucur s-adulmec mirosul mării,
să mă plimb pe străzile înguste și șerpuitoare ale prăvăliilor și restaurantelor, de-a savura compania prietenilor, copacilor și-a adierilor
     de vânt.
Aș prefera să nu vorbesc cu istoria, dar mi-a pătruns în suflet.
Înainte de zori era întuneric, atunci când s-a aprins focul.
Bărbații au plecat la vânătoare din așezarea Pequot, unde
      locuiesc eu.
Femeile și copiii lor, rămași acasă, au fost incendiați.
N-aș fi vrut să știu asta, dar adâncul  meu cunoaște limbajul
      vărsării de sânge.
Au fost asasinați peste șase sute, apoi s-a zidit o casă pentru poporul 
lui Dumnezeu - croncăneau liderii puritanilor în predicile lor duminicale.
Pe urmă, povestea a dispărut aidoma unei șerpuiri de fum.
Încă se mai simt arsurile, deși trăim într-o democrație înălțată
peste cimitire.
Acest lucru mi-a fost dat să spun.
Fiecare poem este o-ncercare de ceremonie.
Pentru care-am cerut câte-un permis de intrare.

traducere -g.Cristea

      Joy Harjo (născută la 9 mai 1951) este o poetă, muziciană și autoare americancă de dramaturgie. Este poetă laureată a Statelor Unite, primul nativ american care deține această onoare. Harjo este membră a națiunii Muscogee (nativi amerindieni) și  este o figură importantă a celui de-al doilea val al literaturii Renașterea americanilor nativi de la sfârșitul secolului XX. A studiat la Institute of American Indian Arts, a absolvit studiile universitare la Universitatea din New Mexico în 1976 și a obținut un MAE la Universitatea din Iowa, cu programul său de scriere creativă.
      Pe lângă scrierea de cărți și alte publicații, Harjo a predat la numeroase universități din Statele Unite, a participat la lecturi de poezie și evenimente muzicale și a lansat cinci albume din muzica ei originală. Harjo este autoarea a nouă cărți de poezie și a două cărți pentru copii, premiate. Cărțile ei includ ,,Un răsărit american'' (2019), ,,Rezolvarea conflictelor pentru ființele sfinte'' (2015), ,,Crazy Brave'' (2012) și ,,Cum am devenit oameni: poezii noi și selectate'' 1975–2002 (2004). În anul 2017, i s-a decernat ,,Premiul de poezie Ruth Lilly'', iar în anul  2019 a fost aleasă cancelar al Academia Poeților Americani. 

In Mystic
by Joy Harjo

My path is a cross of burning trees,
Lit by crows carrying fire in their beaks.
I ask the guardians of these lands for permission to enter.
I am a visitor to this history.
No one remembers to ask anymore, they answer.
What do I expect in this New England seaport town, near
the birthplace of democracy,
Where I am a ghost?
Even a casino can’t make an Indian real.
Or should I say “native,” or “savage,” or “demon”?
And with what trade language?
I am trading a backwards look for jeopardy.
I agree with the ancient European maps.
There are monsters beyond imagination that troll the waters.
The Puritan’s determined ships did fall off the edge of the
world . . .
I am happy to smell the sea,
Walk the narrow winding streets of shops and restaurants,
and delight in the company of friends, trees, and small
winds.
I would rather not speak with history but history came to me.
It was dark before daybreak when the fire sparked.
The men left on a hunt from the Pequot village here where I
stand.
The women and children left behind were set afire.
I do not want to know this, but my gut knows the language
of bloodshed.
Over six hundred were killed, to establish a home for God’s
people, crowed the Puritan leaders in their Sunday
sermons.
And then history was gone in a betrayal of smoke.
There is still burning though we live in a democracy erected
over the burial ground.
This was given to me to speak.
Every poem is an effort at ceremony.
I asked for a way in.

Sosire - de Aristóteles España

 

Coborâm din barjă cu mâinile ridicate,
pe o plajă tristă și necunoscută.
Primăvara și-nchide deja porțile,
vântul nocturn îmi scutură brusc
         capul chilug;
         tăcerea,
acest lung șir de Încarcerați
ce se pierde-n camioanele Marinei Naționale
                   mărșăluind
în jurul orei douăsprezece noaptea, la unsprezece septembrie
o mie nouă sute șaptezeci și trei, pe Insula Dawson.
Mergem
pe un drum mlăștinos, care-mi pare
o lungă șosea ducând către moarte.
O drum de piatră și soldați.
Mersul motorului e de mai mare râsul,
pardesiul meu cafeniu e murdar de noroi și benzină:
         ne înconjoară,
         coborâm din camion,
unu        doi         trei                 kilometri
         aproape
         de
         ocean
         și
         de
         nicăieri;
Ce se va-ntâmpla cu Chile de-acum încolo?
Vom mai vedea mâine soarele?
Se-aud vocile comandanților și intrăm pe-o alee
schizofrenică ce ne duce-n lagărul de concentrare;
Proiectoare galbene se-aprind în urma noastră,
iar ferestrele vieții se deschid și se-nchid.

traducere - g.Cristea

Llegada
de Aristóteles España
 
Bajamos de la barcaza con las manos en alto
a una playa triste y desconocida.
La primavera cerraba sus puertas,
el viento nocturno sacudió de pronto
         mi cabeza rapada
         el silencio
esa larga fila de Confinados
que subia a los camiones de la Armada Nacional
                   marchando
cerca de las doce de la noche del once de septiembre
de mil novecientos setenta y tres en Isla Dawson
Viajamos
por un camino pantanoso que me pareció
una larga carretera con destino a la muerte.
Un camino con piedras y soldados.
El ruido del motor es una carcajada,
mi abrigo café tiene barro y bencina:
         nos rodean
         bajamos del camión
uno        dos       tres                 kilómetros
         cerca
         del
         mar
         y
         de
         la
         nada,
¿Qué será de Chile a esta hora?
¿Veremos el sol mañana?
Se escutan voces de mando y entramos a un callejón
esquizofrénico que nos lleva al Campo de Concentración,
se encienden focos amarillos a nuestro paso,
las ventanas de la vida se abren y se cierran.