Bufnițele - de Alberto Blanco

În urma fiecărui nor, al fiecărui munte
al fiecărei ramuri și coroane
stau bufnițele-n noapte.

Se-ascund în fumul de bageacuri.
Și se hrănesc cu ne'nțelegeri
și cu fosforescente stele.

În întuneric ele se confundă,
cu negrele funigini
ca și cu umbra lor.

Cu-ngemănate faruri - ochii lor -
minuțios pătrund
obscure ape.

Vorbesc cu vântul.
Cu ploaia lăcrimează.
Și tac în răsărit.

traducere -g.Cristea

Los búhos
de Alberto Blanco

Detrás de cada nube, de cada monte
de cada copa, de cada rama
hay búhos en la noche.

Se esconden en el humo de las pipas.
Se alimentan de malentendidos
y estrellas de neón.

En la oscuridad se pueden confundir
lo mismo con esas cenizas
que con sus sombras.

Con los faros gemelos de sus ojos
recorren parsimoniosamente
las aguas de la noche.

Y conversan con el viento.
Sollozan con la lluvia.
Se callan con el sol.

 

Vântul de Ñielol* - de Alberto Blanco

lui Pablo Neruda

Suflă vântul
peste palmierii și ienuperii din Temuco*,
și se furișează supus
spre limpedea frunte a lui Ñielol,
către copilăria
unei păduri parfumate de pini,
către amintirea
unui început fără de sfârșit.

Ascultă,
ascultă pinii ...
ascultă vântul printre pini ...
ascultă liniștea din urma vântului împleticit prin pini ...

Ascultă
și îți vei aminti
că ai mai auzit toate acestea:
c-ai mai ascultat aceste cuvinte cândva ...

Deja ai aruncat o privire,
nu la ceea ce spun cuvintele
născute în centrul gândirii,
ci la ceea ce ne face să spunem cuvintele
care curg din izvorul sprâncenei
construind de-a lungul drumului
o lume paralelă,
o lume a semnelor
ce arată spre lună,
dar care niciodată nu va fi lună,
un univers al hărților
dorind să cartografieze universul.

Suflă vântul
peste alunii și ulmii din Temuco
și se nalță nesupus
către pădurea de araucarias* a copilăriei,
spre începuturi,
către mirabila lumină plină de petale
și sărutări frunzoase,
spre fruntea perfectă și clară-a lui Ñielol.

traducere - g.Cristea

Notă*

Ñielol - este vorba de un deal din proximitatea orașului Temuco-Chile, care în cultura indienilor mapuche a reprezentat un un loc mistic, de închinare ceremonială, unde aceștia descifrau semnele înțelepciunii și cunoașterii.
Temuco - este un oraș din Chile, capitala regiunii Araucanía.
araucarias - un gen de conifere veșnic verzi, din familia Araucariaceae. Există 20 de specii existente în Noua Caledonie, Insula Norfolk, estul Australiei, Noua Guinee, Argentina, Chile, Brazilia și Paraguay.

Viento  de  Ñielol
de Alberto Blanco

a Pablo Neruda

El viento sopla
sobre las palmeras y juníperos de Temuco
y sube obediente
hacia la frente despejada del Ñielol,
hacia la infancia
de un bosque fragante de pinos,
hacia el pasado
de un comienzo sin fin.

 Escucha,
escucha los pinos…
escucha el viento entre los pinos…
escucha el silencio detrás del viento entre los pinos…

Escucha
y te darás cuenta
de que ya has oído todo esto:
ya has escuchado estas palabras antes…

Ya te has asomado,
no a lo que dicen las palabras
naciendo en el centro de la frente,
sino a lo que nos hace decir las palabras
que fluyen del manantial del entrecejo
construyendo en el camino
un mundo paralelo,
un mundo de índices
que apuntan a la luna
pero que nunca son la luna,
un universo de mapas
que quiere mapear el universo.

El viento sopla
sobre los avellanos y los olmos de Temuco
y sube insumiso
hacia el bosque de araucarias de la infancia,
hacia el inicio,
hacia la deslumbrante luz llena de pétalos
y besos del follaje,
hacia la frente perfecta y despejada del Ñielol.

 

Masa-n asfințit - de Alberto Blanco

 

În aburul cafelei, reunite,
rotunde pâini lucesc cu o blândețe
de ziduri văruite-n alb, aprinse,
mustind de strălumina din fereastră.

Deja se risipesc din pini frunzare,
se definește ceru-n claritate,
formează un sălaș, devine-ulciorul
profund ca o privire-n luciul apei.

E-aceeași mare, ca întotdeauna,
geometrizată-ntindere din toate,
unde plutesc toți munții și toți norii
ca  insule de liniște-ntre ore.

traducere - g.Cristea

La mesa puesta
de Alberto Blanco

Reunidos al calor del buen cafe,
la panes resplandecen con la calma
de las paredes blancas, encendidas,
rebosantes de luz por la ventana.

Ya la paja se extiende entre los pinos,
crece la claridad y forma el cielo,
forma una habitacion, forma una jarra
profunda como el ojo del espejo.

Es el mismo mar, el mar de siempre,
llano rectangulat de cada cosa,
donde flotan los montes y las nubles
como islas de quietud entre las horas.

Însuflețire - de Alberto Blanco

 

lui César Vallejo

La capătâiul mesei rotunde
și-a literaturii murinde, veni un critic
și-i spuse: "Atât de mult te iubesc, nu muri!"
Dar - vai!- literatura murea în continuare.

Se-apropiară doi profesori de ea și-i repetară:
„Nu ne lăsa,Valoare! Revino la viață!"
Dar - vai!- literatura murea în continuare.

O vizitară douăzeci, o sută, o mie, cinci sute de mii
de studenți : "Atâta dragoste, și împotriva morții nu e nicio putere!"
Dar - vai!- literatura murea în continuare.

O-nconjurară cititorii, milioane,
cu o comună implorare: „O, mai rămâi, surată!”
Dar - vai!- literatura murea în continuare.

Și-atunci veniră poeții toți de de pământ,
jur-mprejuru-i; literatura triști văzându-i, emoționată;
ce importanță are! Emoționată ...

Se-nsufleți încet,
îmbrățișă primul poet; și începu să meargă ...

traducere - g.Cristea

Levadura
de Alberto Blanco

a César Vallejo

Al fin de la mesa redonda
y muerta la literatura, vino hacia ella un crítico
y le dijo: “No mueras, te amo tanto!”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.

Se le acercaron dos profesores y repitiéronle:
“No nos dejes! ¡Valor! ¡Vuelve a la vida!”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.

Acudieron a ella veinte, cien, mil, quinientos mil,
estudiantes: “Tanto amor y no poder nada contra la muerte!”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.

La rodearon millones de lectores,
con un ruego común: “¡Quédate, hermana!”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.

Entonces, todos los poetas de la tierra vinieron,
la rodearon; los vio la literatura triste, emocionada;
¡qué más da! Emocionada…

Incorporóse lentamente.
abrazó al primer poeta; echóse a andar…

Declarație de dragoste la marginea lumii - de Alberto Blanco

 

                                                                     

Tot ce n-am putut să ne spunem 
spuseră arborii tremurând pentru noi:
îmbujoratele spice din margini de drum,
cufundatele păsări în transparentul lor cântec
și-un zvon ce venea de peste tot și niciunde.

Mi-amintesc că mă-oprii pentru-a culege o piatră
și-o ridicai cu mare grijă - drăgăstos - 
de parcă ar fi fost o vrăbiuță
ce tocmai căzuse din cuibul său.

Ți-am lipit-o de ureche și ți-am spus:
— Închide ochii... O asculți?

— Daaa, ce este?
— E ceața.

traducere - g.Cristea

Declaración de amor a la orilla del mundo
de Alberto Blanco

Todo lo que no alcanzamos a decirnos
lo dijeron los árboles temblando por nosotros:
las espigas rosadas al borde del camino,
los pájaros hundidos en su canto invisible
y un rumor que venía de todas partes y de ninguna.

Recuerdo que me detuve a recoger una piedra
y la levanté con gran cuidado —amorosamente—
como si hubiera sido un pajarillo
que acabara de caerse de su nido.

La puse junto a tu oído y te dije:
—Cierra los ojos… ¿la escuchas?

—Sí, ¿qué es?
—Es la niebla.