Despre floarea iubirii și cai migratori - de Robert Desnos

 

Trăia în pădure o floare imensă care risca 
s-omoare cu dragostea ei toți copacii
Și copacii-o iubeau
După miezul nopții, stejarii deveneau reptile și se târâu  la tulpina ei
Frasini și plopi se-arcuiau spre-a sa vastă corolă
Și-ngălbeneau în lutul său ferigi
Era mai lucitoare decât nocturnu-amor al mării și al lunii
Mai palidă decât înalții stinși vulcani ai Terrei
Mai tristă și  nostalgică decât nisipul însetat
ce-și potolește setea cu-al valului capriciu
Vorbesc despre floarea pădurii, nu despre turnuri
Vorbesc despre floarea pădurii, nu despre dragostea mea
Iar dacă-i atât de palidă nostalgică și suavă,
iubită de copaci și de ferigi,
ținându-mi al buzelor răsuflet,
e clar c-avem aceleași tari esențe
Am întâlnit-o într-o bună zi
- și vorbesc despre floare, nu de copaci -
prin pădurea tremurândă, pe unde-am trecut
Salut, fluture care-ai murit în petalele ei
Și ție, ferigă putrezindu-mi sufletul
Și vouă, ochilor-ferigi aproape cărbune, aproape flăcări, aproape șuvoi
Degeaba vorbesc despre floare, e totuși vorba de mine
Îngălbenit-au ferigile-n pământ, nuntindu-se cu luna
Precum timpul exact al agoniei pierdut între o-albăstrea
și-un trandafir, și înc-o perlă
Văzduhul nu-i atât de-nchis
Apare un bărbat ce numele își zice și-n fața căruia-și deschide
porțile o crizantemă, la butonieră pusă
E floarea liniștii, cea despre care vă vorbesc,
nu portul aventurilor și-nsigurării
Și rând pe rând mureau în jurul florii toți copacii
ce o hrăniră cu putregaiul morții lor
De-aceea câmpia deveni aidoma unei pulpe de fructe
Și astfel apărură orașele
Mi se-nfășoară un râu la picioare, rămânând la discreția mea,
ca un șirag salutar de imagini
O inimă, ascunsă de lume, să mai bată nu vrea și floarea se nalță
E floarea a cărei esență triumfă în timp
O floare ce-și relevă trăirea prin sterpele câmpii,
ca luna oglindindu-se în mare
și-n aerul uscat al inimilor triste
Un clește de homar stacojiu e rămas lângă oală 
Soarele proiectează umbra lumânării și-a flăcării
Floarea tronează semeață în cerul de basm
Unghiile voastre, amicele  mele, sunt aidoma acestor petale și roze ca ele
Pădurea murmurândă se-ntinde subteran
O inimă ca un izvor secat
Nu mai e timp, nu mai e timp de-a iubi
pentru voi cei ce treceți pe drum
Floarea pădurii a cărei poveste v-o spun e-o crizantemă
Copacii sunt morți, câmpiile verzi, orașele-apar
Armăsari călători copitele-și bat în grajduri târzii
În curând, marii cai migratori vor pleca
Orașele-și văd herghelia trecândă pe străzi
al cărui pavaj rezonează sub copite-n scântei
Câmpia-i bulversată de-această cavalcadă
Ei cozi își văluresc prin pulberi
și fornăinde nări își trec prin fața florii
Mult timp galopul prelungește umbra
Dar ce s-a întâmplat cu caii migratori
a căror trenă pătată e-un semn de suferință
Găsim uneori câte-o fosilă ciudată, pământul săpând
E una dintre-ale lor potcoave
Floarea ce i-a văzut încă-nflorește nepătată-n credință
Frunzele cresc de-a lungul tulpinii
Ferigi se aprind și se sting din ferestrele casei
Dar cum s-au transformat copacii
De ce-nflorește floarea
Vulcani! O, voi, vulcani!
Se prăbușește cerul
Și-l simt ca un abis al sufletului meu
Sunt timpuri abolite ca niște unghii rupte pe ferecarea porții
Când un țăran muri-va sub roade pîrguite
în lungul anotimp, de rezonanța gheții
ce crăpă-n ferestrele-oboselii plictisite
precum afinele pe ramuri
Apar sălbatici cai
Când unul călător se pierde în văpaie și-n lungile crevase,
ca fruntea bătrânilor pământul se-ntinde mișcător
Vin caii migratori
Când sub mesteacăn se-ntinde goală-o fată și așteaptă
Apar sălbatici cai
Apar într-un galop de sticlă sfărâmată  și scârțâinde porți 
Dispar într-o genune
Nicicând o șa nu le-a umbrit șira spinării, iar cerul se-oglindește-n crupe
Trec înspumând noi tencuite ziduri
Și chiciura crăpată, și putrezite fructe, și-a florii goliciune împietrită,
și lutul moale al smârcului ce se formează lent
Toate-au văzut trecând caii sălbatici
cai migratori
cai migratori
cai migratori
cai migratori

traducere - g. Cristea

     Robert Desnos este un poet francez, născut la 4 iulie 1900 la Paris și decedat de tifos la 8 iunie 1945 în lagărul de concentrare Theresienstadt, din Cehoslovacia, abia eliberat de jugul Germaniei naziste.
    Autodidact și visând poezie, Robert Desnos a fost introdus în jurul anului 1920 în cercurile literare moderniste și în 1922 s-a alăturat aventurii suprarealiste. Apoi a participat într-un mod strălucitor la experiențele somnului hipnotic și a publicat împreună cu Rrose Sélavy (1922-1923) primele sale texte care au preluat personajul creat de Marcel Duchamp.

De la fleur d’amour et des chevaux migrateurs
de Robert Desnos

Il était dans la forêt une fleur immense qui risquait
de faire mourir d’amour tous les arbres
Tous les arbres l’aimaient
Les chênes vers minuit devenaient reptiles et rampaient jusqu’à sa sa tige
Les frênes et les peupliers se courbaient vers sa corolle
Les fougères jaunissaient dans sa terre.
Et telle elle était radieuse plus que l’amour nocturne de la mer et de la lune
Plus pâle que les grands volcans éteints de cet astre
Plus triste et nostalgique que le sable qui se dessèche
et se mouille au gré des flots
Je parle de la fleur de la forêt et non des tours
Je parle de la fleur de la forêt et non de mon amour
Et si telle trop pâle et nostalgique et adorable
aimée des arbres et des fougères
elle retient mon souffle sur les lèvres
c’est que nous sommes de même essence
Je l’ai rencontrée un jour
Je parle de la fleur et non des arbres
Dans la forêt frémissante où je passais
Salut papillon qui mourut dans sa corolle
Et toi fougère pourrissante mon cœur
Et vous mes yeux fougères presque charbon presque flamme presque flot
Je parle en vain de la fleur mais de moi
Les fougères ont jauni sur le sol devenu pareil à la lune
Semblable le temps précis à l’agonie perdue entre un bleuet
et une rose et encore une perle
Le ciel n’est pas si clos
Un homme surgit qui dit son nom devant lequel s’ouvrent
les portes un chrysanthème à la boutonnière
C’est de la fleur immobile que je parle
et non des ports de l’aventure et de la solitude
Les arbres un à un moururent autour de la fleur
Qui se nourrissait de leur mort pourrissante
Et c’est pourquoi la plaine devint semblable à la pulpe des fruits
Pourquoi les villes surgirent
Une rivière à mes pieds se love et reste à ma merci
ficelle de la salutation des images
Un cœur quelque part s’arrête de battre et la fleur se dresse
C’est la fleur dont l’odeur triomphe du temps
La fleur qui d’elle-même a révélé son existence aux plaines dénudées
pareilles à la lune à la mer
et à l’aride atmosphère des cœurs douloureux
Une pince de homard bien rouge reste à côté de la marmite
Le soleil projette l’ombre de la bougie et de la flamme
La fleur se dresse avec orgueil dans un ciel de fable
Vos ongles mes amies sont pareils à ses pétales et roses comme eux
La forêt murmurante en bas se déploie
Un cœur qui comme une source tarie
Il n’est plus temps il n’est plus temps d’aimer
vous qui passez sur la route
La fleur de la forêt dont je conte l’histoire est un chrysanthème
Les arbres sont morts les champs ont verdi les villes sont apparues
Les grands chevaux migrateurs piaffent dans leurs écuries lointaines
Bientôt les grands chevaux migrateurs partent
Les villes regardent passer leur troupeau dans les rues
dont le pavé résonne au choc de leurs sabots et parfois étincelle
Les champs sont bouleversés par cette cavalcade
Eux la queue traînant dans la poussière
et les naseaux fumants passent devant la fleur
Longtemps se prolongent leurs ombres
Mais que sont-ils devenus les chevaux migrateurs
dont la robe tachetée était un gage de détresse
Parfois on trouve un fossile étrange en creusant la terre
C’est un de leurs fers
La fleur qui les vit fleurit encore sans tache ni faiblesse
Les feuilles poussent au long de sa tige
Les fougères s’enflamment et se penchent aux fenêtres des maisons
Mais les arbres que sont-ils devenus
La fleur pourquoi fleurit-elle
Volcans ! ô volcans !
Le ciel s’écroule
Je pense à très loin au plus profond de moi
Les temps abolis sont pareils aux ongles brisés sur les portes closes
Quand dans les campagnes un paysan va mourir entouré
des fruits mûrs de l’arrière-saison du bruit du givre
qui se craquelle sur les vitres de l’ennui flétri fané
comme les bluets du gazon
Surgissent les chevaux migrateurs
Quand un voyageur s’égare dans les feux follets plus crevassés
que le front des vieillards et qu’il se couche dans le terrain mouvant
Surgissent les chevaux migrateurs
Quand une fille se couche nue au pied d’un bouleau et attend
Surgissent les chevaux migrateurs
Ils apparaissent dans un galop de flacons brisés et d’armoires grinçantes
Ils disparaissent dans un creux
Nulle selle n’a flétri leur échine et leur croupe luisante reflète le ciel
Ils passent éclaboussant les murs fraîchement recrépis
Et le givre craquant les fruits mûrs les fleurs effeuillées croupissante
le terrain mou des marécages qui se modèlent lentement
Voient passer les chevaux migrateurs
Les chevaux migrateurs
Les chevaux migrateurs
Les chevaux migrateurs
Les chevaux migrateurs